Balamuc & Co.

Mă strădui de ani de zile să înţeleg mecanismele ce-i transformă pe destui români în masă de manevră pentru diverşi extremişti şi, constat cu stupoare, nu reuşesc să înţeleg „ce-i mână în luptă”, vorba poetului. Ce finalitate au, de pildă, pancartele rasiste din tribunele stadionului „Steaua”? Or fi echipele vizitatoare alcătuite din ţigani? S-or fi găsind mai mulţi suporteri de etnie rromă în galeriile inamice decât în a steliştilor? Dar ce ne facem dacă această naţie vioaie e răspândită egal în toate galeriile din ţară? Ei, ce se întâmplă atunci? Am putea deduce de aici că, de fapt, galeria „Stelei” se urăşte pe sine? Sau că Gigi Becali e un personaj profund scindat: „machedon”, pe de o parte, şi naţionalist pur-sânge român, pe de alta?!

Oricum ar sta lucrurile, există ceva profund impur şi inanalizabil în mizeriile urlate pe stadioane, în descătuşarea fiarelor cu chip uman: în ce măsură în răcnetele lor vorbeşte ura faţă de celălalt şi în ce măsură ura de sine? Dezmoşteniţi ai soartei, junii cu figuri de arhangheli căzuţi sunt, de fapt, locuitorii unor oraşe mizerabile, ai unor cartiere declasate, ai unor apartamente imunde. Ceva din seva adâncă, neplăcut colcăitoare a comunismului rezidual, s-a transmis tristelor personaje. Câţi dintre ei au avut de-a face cu adevărat cu un evreu, un ţigan sau un negru? Pe ce teritoriu s-au întâlnit şi ce fel de frustrare le-a provocat eventuala competiţie cu aceştia?

Înafara unor posibile conflicte cu eventualii declasaţi din etniile respective, e sigur că alt fel de contacte n-au avut. Din acest punct de vedere, lozincile de pe stadionul „Steaua” puteau să fie la fel de bine şi anti-româneşti, pentru că mult mai mulţi români oferă materie primă pentru astfel de reacţii decât maghiarii din Bucureşti, evreii din Bucureşti sau negrii din Bucureşti. Spunând acestea, am atins punctul cel mai important: în lozincile rasiste şi xenofobe se exprimă o adâncă ură de sine. Tinerii ce urlă ca din gură de şarpe pe stadioane şi-au făcut din ofensă o profesie şi din urlet unicul mod de afirmare a personalităţii. N-ai să-i vezi nici măcar încercând o „alba-neagra”, precum unii dintre cei împotriva cărora îşi urlă frustrarea: ei sunt, pur şi simplu, oamenii de nimic, hoţii din autobuze, călătorii fără bilet din metrou, pierde-vară de pe marile bulevarde, huliganii din scările blocurilor, găinarii ce fură cerceii din urechile fetiţelor, bucata de pâine cu unt din ghiozdanele copiilor de şcoală generală.

Au ajuns atât de vizibili pentru că de ani de zile puterea politică a preferat să-i considere invizibili: pegra socială şi cancerul moral sunt boli instalate în ei pentru vecie. Să nu ne facem iluzii: luaţi la bani mărunţi, n-au să fie capabili să rostească o propoziţie coerentă despre cei ce par a le fi idoli, Ţepeş, Antonescu şi Ceauşescu. În mintea lor, numele urlate din toţi bojocii sunt nişte onomatopee pline doar de sensul propriei nefericiri: ei visează la o lume pustie, în care simplitatea înfricoşătoare a creierului şi goliciunea sentimentelor sunt unicele certitudini. Cineva spunea că soluţia, în destule din cazurile invocate, e trimiterea la balamuc a celor împricinaţi. Soluţie inutilă: ei sunt deja la balamuc. Partea proastă e că medicii puşi să-i trateze nu sunt cu mult mai zdraveni decât ei.