Biblia românilor

Ce e o constituţie? Legea fundamentală a unei naţiuni. Carta drepturilor ei sacrosancte. Biblia ei. Cine ar trebui s-o formuleze? Prooroci, precum Moise. Autori ca Iisus. Sau, în lipsă, cei mai curaţi şi cei mai inteligenţi reprezentanţi ai Naţiunii.

Şi în ce spirit trebuie muncit la ea? În ce spirit e cazul să fie formulată? În duhul respectului faţă de popor, faţă de libertatea şi drepturile sale, ale celor slabi, în duhul respectului faţă de cei lipsiţi de putere, care nu se pot apăra fără a recurge la cuvintele, regulile şi normele ancorate în textul ei, la dreptatea pe care o împarte, la spiritul ei de justiţie.

Or, cum e situaţia în România? Preşedintele comisiei însărcinate s-o revizuiască nu e un profet. E un pucist. Nici un an n-a trecut de când şi-a manifestat dispreţul faţă de instituţiile României, faţă de drepturile cetăţenilor ei, punând statul de drept pe butuci, după cum s-a văzut nevoită să constate (în termeni ceva mai diplomatici) însăşi Comisia de la Veneţia.

Câtă încredere inspiră plasarea sa în fruntea înaltei Comisii însărcinate cu revizuirea Constituţiei se poate lesne deduce.

Atât şi ar fi fost destul pentru a se privi cu amplă neîncredere întreaga operă de modificare a legii fundamentale româneşti. Din păcate, mai există varii nedumeriri, critici şi obiecţii. Minore şi majore.

Şi nu e vorba în context doar de unele prevederi strigătoare la cer, precum reducerea la 30 la sută a cvorumului necesar participării la vot întru validarea unui referendum şi la 25 la sută a celor ce, odată prezentaţi la urne, se pronunţă în favoarea unei chestiuni plebiscitate: această draconică reducere nu poate fi cotată decât ca expresie a unei totale desconsiderări faţă de poporul român, în speţă faţă de majoritatea cetăţenilor cu drept de vot, care e transformată într-o cantitate neglijabilă, deşi ar trebui să fie însăşi esenţa unei „consultări populare”.

Dar e vorba realmente în România de fixarea cadrului firesc al unei consultări populare, de identificarea căii optime de stabilire a voinţei naţiunii? Sau mai degrabă de un instrument menit să le înlesnească guvernanţilor exercitarea puterii şi de vechea boală a regimurilor româneşti, care se materializează de veacuri în obiceiul celor cu pâinea şi cuţitul de a-i nesocoti pe cei lipsiţi de putere?

La capitolul desconsiderării obraznice a românilor trebuie trecut şi modul total defectuos în care puterea USL-istă a înţeles să organizeze participarea grupurilor minoritare, opoziţiei şi gânditorilor neînregimentaţi la elaborarea revizuitei Biblii a românilor.

Ca şi cum această constituţie ar trebui să fie doar expresia eternizării la cârmă a actualilor guvernanţi, toţi gânditorii competenţi, de marcă şi cu opere de prestigiu ai naţiunii, recunoscuţi ca atare, care nu s-au raliat USL, au fost excluşi cu superbie de la munca formulării noii legi fundamentale.

În condiţiile în care opoziţie politică practic nu mai există în ţară, din cauza între altele şi a unei victorii electorale zdrobitoare obţinute cu ajutorul acelei părţi a presei şi blogosferei care se ocupă de şantaje şi linşaje mediatice şi net mai puţin de informarea societăţii, se ivesc şi alte întrebări legitime. De pildă, ar fi bine de ştiut cât de amplă, corectă şi la obiect poate fi, în atari condiţii, „dezbaterea publică” organizată de revizorii Constituţiei?

Dată fiind practica non-existenţă a acestei dezbateri, mă tem că românii mai au mult de aşteptat înainte de a-şi obţine Carta care să le garanteze libertatea, democraţia şi statul de drept.