Biblioteca Batthyaneum, dincolo de geloziile naționale

Există la Alba Iulia o bibliotecă cu sute de manuscrise medievale și mii de tipărituri dintre cele mai vechi. De fapt e cea mai mare colecție de manuscrise și incunabule din România, o comoară pe care fatalmente foarte puțini o cunosc și o pot prețui cum se cuvine. Se numește, asa cum se putea ghici, Biblioteca Batthyaneum și, de curând, a devenit obiectul unei ciudate dispute politice. Senatorul PNL Radu F. Alexandru, a cerut imperios demisia ministrului Culturii, acuzându-l că ar fi propus în timpul vizitei la Vatican, o administrare comună a Vaticanului și a statului român asupra Bibliotecii Batthyaneum. Ministrul a dezmințit categoric explicând că sensul demersului sau a fost cu totul altul. Biblioteca e revendicată în justiție de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia și, pentru că nu găsise prea multă receptivitate la arhiepiscopul György Jakubinyi, căruia îi propusese o încheiere amiabilă a litigiului, a căutat susținere la Vatican.

În această lumină, demersurile ministrului par cât se poate de motivate și oportune. Dar după aceste ”dări în vileag”, probabil că nicio negociere nu va mai fi posibilă și că totul va rămâne la dispoziția instanței de judecată.

Procesul se află în prezent la Curtea de Apel Alba Iulia (dosarul nr. 747/57/2015), la Secția de contencios administrativ. Pe scurt, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia a solicitat restituirea Bibliotecii Batthyaneum, care fusese înființată în 1798 de episcopul catolic Batthyány Ignác, și care intrase în proprietatea statului după venirea comuniștilor la putere. După 1990 , statul român a deschis calea restituirii proprietăților confiscate, dar, în practică lucrurile, au mers greu cu atât mai mult cu cât era vorba de bisericile maghiare privite aici cu o îndoită suspiciune. În 2012 CEDO a condamnat statul român pentru că împiedicase retrocedarea.

Povestea e lungă și conține în textura ei întreaga istorie politică post-decembristă. După 7 ani de guvernare a foștilor comuniști, venea la putere guvernul CDR care își făcuse o prioritate din restituirea proprietăților. Guvernul Radu Vasile avea să emită o ordonanță (nr. 13 din 7 iulie 1998) prin care alături de alte imobile care aparținuseră minorităților naționale , restituia episcopiei catolice clădirea Bibliotecii Batthyaneum. A fost un scandal enorm, guvernul fiind acuzat de trădare și conspirație antiromânească. În luna septembrie a aceluiași an, opoziția condusă de Ion Iliescu a atacat ordonanța Guvernului în instanță și a blocat retrocedarea. Scandalul provocat mai târziu în jurul celebrului manuscris Codex Aureus avusese la rândul său scopul de a inhiba revendicările catolicilor unguri.

Cert este că retrocedarea nu a mai avut loc, clădirea împreună cu valoroasa colecție fiind administrată de atunci de statul român. E de semnalat însă că în anul 2000, Guvernul a emis o ordonanță mult mai cuprinzătoare, care stabilea de această dată restituirea către toate cultele religioase nu doar a clădirilor, dar și a bunurilor pe care ele le adăposteau. Astfel, la art. 11 se spunea că ”Odată cu imobilele retrocedate în natură se restituie şi bunurile mobile, dacă acestea au fost preluate împreună cu imobilul respectiv şi dacă acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare.” Ceea ce însemna de fapt că Arhiepiscopia catolică putea revendica nu doar clădirea, ci și bunurile mobile.

Asta s-a și întâmplat. Arhiepsicopia catolică a cerut în instanță nu doar clădirea ci și biblioteca propriu-zisă cu tot ce conținea ea la data naționalizării. Ar fi fost absurd să ceară numai clădirea, căci colecția în sine e mult mai prețioasă, deși - să fim conștienți de acest lucru- nu poate fi transformată în bani.

Ce a făcut statul român în tot acest timp? Din păcate mai nimic. Clădirea propriu-zisă, ne informează ministrul Culturii Vlad Alexandescu, are nevoie de intervenții masive și costisitoare, eventual de fonduri europene, iar cât privește restul nu s-a făcut iarăși decât foarte puțin. Un profesionist mai mult decât avizat ne vine și el în ajutor: ”clădirea e o ruină, nu are sală de lectură pentru cercetători, personalul e insuficient, nu s-a investit nimic în bibliografia secundară sau în bazele de date indispensabile pentru a studia manuscrisele, incunabulele și tipăriturile din sec. XVI-XVIII ale bibliotecii”. (Adrian Papahagi, facebook 6 aprilie)

Iată prin urmare o problemă mai mare decât cea de ordin juridico-politic. Exponenții statului român au dat dovadă de o gelozie teribilă, dar în același timp statul nu a investit nimic pentru a pune acest patrimoniu în valoare. Or, cine vrea să dețină o asemenea colecție, ar trebui să se ridice la înălțimea ei.

În fine, să spunem că e posibil ca statul să piardă procesul. Dar mult mai important este că biblioteca va rămâne la locul ei și că va fi pe mai departe deschisă celor apți să o prețuiască. E ceva care transcende geloziile naționale și limitele juridice ale dreptului de proprietate.