Bilanţul lui Obama

Perfect adevărat, dar numai până la un punct. În fapt, ambii candidaţi au dat-o urgent pe teme economice, sociale şi de politică internă ori de câte ori au avut ocazia, ştiind bine că nu diplomaţia le va aduce victoria în alegerile din noiembrie.

În plus, confruntarea n-a atins adevăratul bilanţ extern al administraţiei actuale. Din raţiuni tactice, electorale, Romney n-a vrut să lovească prea dur, iar Obama, fireşte, i-a descris pe cei patru ani ai preşedinţiei sale în culori roze. Adevărul gol-goluţ e la antipod. Adevărul este că bilanţul lui Obama e atât de dezastruos încât rivalizează cu al preşedintelui Carter, care a pierdut Iranul.

În principiu, politicile externe sunt dictate de interese, diplomaţia fiind doar „continuarea războiului cu alte mijloace”, după cum a definit-o, cândva, teoria generalului prusac Carl von Clausewitz.

Or, universul occidental are, graţie superiorităţii militare zdrobitoare a SUA, nu doar potenţialul de a evita războaie prin simpla pondere ecrasantă de care se bucură SUA pe mapamond, ci şi un asemenea potenţial uriaş, încât, dacă ar dori, America ar putea impune pe glob o politică morală. Una a respectării drepturilor omului, nu doar a promovării intereselor americane.

Or, departe de a izbuti să promoveze o astfel de politică, administraţia Obama n-a reuşit să convingă Rusia şi China nici să abandoneze Iranul în ciuda ambiţiilor genocidale ale Teheranului, nici să pună umărul la oprirea măcelului cotidian din Siria.

Liderul sudanez Omar al Bashir, inculpat de Curtea Penală Internaţională pentru genocidul din Darfur, a continuat să se plimbe nestingherit prin Egipt, Irak şi Libia, după cum semnala recent ziarul israelian Jerusalem Post. E vorba de trei ţări arabe, musulmane, în care americanii au pompat enorm de multe ajutoare. În răstimp, conform aceluiaşi ziar, procurorul Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, genocidul s-a perpetuat prin violarea sistematică a femeilor şi înfometarea populaţiei civile din vestul Sudanului.

În timpul administraţiei Obama, formele cele mai primitive şi mai virulente de ultranaţionalism, de naţionalcomunism, de antioccidentalism şi antiamericanism s-au extins masiv în America Latină, iar speranţele de democratizare a Magrebului cuprins de revoltele arabe, s-au năruit sub loviturile islamismului dezlănţuit.

În Afganistan şi Pakistan, talibanii au devenit tot mai obraznici şi aşteaptă doar apropiata retragere a trupelor americane şi aliate pentru a prelua din nou puterea la Kabul, pentru a reînchide şcolile de fete, şi a recrea, la poalele Hinducuşului, o entitate teroristă, un nou stat islamist.

Anemia economică şi militară a Statelor Unite e, de fapt, de proporţii mult mai reduse decât modul în care e percepută această prezumtivă slăbiciune. Or, tocmai imaginii declinului continuu al superputerii i se datorează, în bună măsură, regresul perceptibil al influenţei americane şi occidentale în lume.

Încât o evaluare cât de cât obiectivă a celor patru ani de mandat Obama nu-l poate gratifica pe preşedintele în exerciţiu. Elita americană şi electoratul educat din aşa-numitele „swing states”, statele de regulă decisive în scrutinul prezidenţial, care oscilează prin tradiţie între republicani şi democraţi, precum Ohio, Florida şi Pennsylvania, ştiu bine toate acestea. Iar ponderea acestui electorat în materie de formare a opiniilor alegătorilor nu trebuie defel subestimată, în ciuda aparentei victorii a preşedintelui în exerciţiu, în ultimul său duel televizat.