Bilanţul preşedinţiei de 12 ani a lui Jacques Chirac

Preşedintele de 74 de ani a spus că nu va participa la alegerile din aprilie şi s-a ferit să îşi declare sprijinul pentru vreunul din candidaţi. El le-a cerut francezilor să evite extremismul şi xenofobia şi să continue construcţia unei Europe politice şi sociale. Plusurile şi minusurile celor două mandate prezidenţiale ale lui Chirac, aşa cum le văd francezii, vă sunt rezumate în continuare.

Poziţia lui Chirac în cazul intervenţiei din Irak

Opoziţia fermă faţă de războiul din Irak i-a adus preşedintelui Chirac cele mai multe puncte în rândul francezilor, care au apreciat refuzul ţării lor de a lua parte la coaliţia care a invadat Irakul. "În politica externă, în special în ceea ce priveşte Irakul, preşedintele Chirac a fost convingător”, consideră un cetăţean francez.

Jurnalistul şi autorul unui best-seller despre cei 12 ani de preşedinţie ai lui Jacques Chirac, Franz-Olivier Giesbert, nu vede însă merite deosebite pentru şeful statului, în cazul poziţiei faţă de conflictul irakian:

”Îmi vine să râd mereu când aud pe cineva zicând că Jacques Chirac a dovedit curaj în problema Irakului. Curajoşi au fost Tony Blair şi Jose Maria Aznar, care s-au dus la război împotriva voinţei poporului lor. Chirac nu şi-a asumat niciun risc, 70% dintre francezi se opuneau războiului. Chirac nu a făcut decât să înoate în sensul curentului, aşa cum a făcut de multe ori în mandatele sale.”

Economia şi problemele sociale în timpul preşedinţiei Chirac

Lui Chirac i se reproşează oportunismul excesiv. Prea des şi-a schimbat poziţia şi a retras proiectele de reformă, atunci când lumea nemulţumită a ieşit pe străzi. Sănătate, pensii, sistem social – în aceste domenii nu s-a făcut nici un progres în perioada Chirac, susţine jurnalistul Giesbert.

”Un bilanţ al celor 12 ani de preşedinţie ai lui Jacques Chirac arată că nu a făcut mare lucru. În special în economie şi în afaceri sociale, unde Schroeder a iniţiat reforme importante în Germania, Chirac nu a făcut nimic. În aceste domenii în Franţa nu s-a făcut nimic.”

La 30 de ani şi-a început Chirac cariera politică, în echipa de consilieri a preşedintelui Pompidou. A fost de mai multe ori ministru, de două ori premier, apoi primar al Parisului. Din acea perioadă există şi astăzi acuzaţii de corupţie împotriva lui. În cele din urmă, după două tentative eşuate, Chirac a reuşi să ocupe în 1995 fotoliul prezidenţial. Potrivit criticului său citat deja, jurnalistul Franz-Olivier Giesbert, Chirac a fost un adevărat maestru în venirea şi menţinerea la putere.

Referendumul din Franţa a arucnat în aer proiectul constituţional european

Unul din eşecurile majore ale preşedinţiei sale, recunoscut şi asumat la ultimul summit al Uniunii Europene, de săptămâna trecută, a fost respingerea de către francezi în 2005 a Constituţiei europene. Deşi nu era nevoie, Chirac a organizat un referendum pe tema tratatului constituţional european, dar nu a reuşit să-şi convingă concetăţenii să voteze pentru Europa.

Refuzul francezilor a aruncat Uniunea Europeană în criză. Printre reuşitele recunoscute ale preşedintelui Chirac au fost şi abordările curajoase ale unor momente întunecate din istoria Franţei. Un exemplu, recunoaşterea vinovăţiei şi responsabilităţii regimului de la Vichy în deportarea evreilor francezi, în al doilea război mondial.

Alte coordonate ale mandatului Chirac

De asemenea, încă de la summitul ONU din 2002, Chirac a militat pentru măsuri drastice de protejare a mediului înconjurător: ”Casa noastră este în flăcări, dar noi alegem să privim în altă direcţie.”

Jacques Chirac s-a făcut remarcat şi pentru un alt aspect – afacerile sale amoroase, pe care le-a recunoscut într-un interviu recent, subliniind că acestea nu i-au subminat însă relaţia cu soţia sa, pe care a putut conta în momentele dificile ale carierei sale.

Un om interesant şi carismatic, un politician ironic, care ştie să facă lumea să râdă, un tip simpatic, care nu a realizat însă foarte multe ca preşedinte – acestea sunt câteva din părerile cetăţenilor francezi despre un preşedinte a cărui plecare de pe scena politică marchează încheierea unui capitol semnificativ din politica Franţei.