Bilanţul reuniunii la vârf a statelor NATO

Preşedintele SUA, George Bush a părăsit ieri seara Turcia, plecînd cu mâinile goale de la summitul pactului nordatlantic. Alianţa însăşi se află într-un moment greu, întrucît n-a găsit soluţiile necesare într-o reuniune la vârf menită să identifice rolul pactului nordatlantic într-o epocă a terorismului islamic şi a necesităţii stabilizării unor ţări distruse de fanatism religios sau naţional, precum Irakul şi Afganistanul. NATO nu pare să fi trecut cu brio de acest test important, deşi la summit s-au luat diverse hotărâri. Cu toate acestea nu e clar deloc dacă alianţa va reuşi să contrib uie la garabntarea unro alegeri afgane libere şi corecte, şi cu atât mai puţin la pafcificarea Irakului.

"Proba de foc,pentru NATO este, incontestabil, Afganistanul", afirmase, înaintea summitului, secretarul general al alianţei, olandezul Jaap de Hoop Scheffer. Or, nu s-a clarificat deloc la reuniunea la vârf de la Istambul în ce măsură alianţa va face faţă misiunii pe care şi-au asumat-o cei 26. In loc de fapte, summitul a excelat prin vorbe. Naţiunile membre au omis să se oblige în mod concret să ofere forţele necesare reconstrucţiei ţării şi garantării scrutinului afgan, deşi s-au grăbit să-şi manifeste la unison voinţa politică de a ajuta. Incât lunile de zile de disperată căutare a efectivelor şi echipamentelor pe care le reclamă angajarea în Afganistan a alianţei riscă să se prelungească mult şi regretabil. Cei 3.500 de militari suplimentari ceruţi ar urma să fie dislocaţi ca rezervă în ţări vecine. Doar o forţă de intervenţie mobilă cu un efectiv de numai 1.000 de militari va sta la dispoziţia guvernului de la Kabul pentru asigurarea ultrariscantei operaţiuni a alegerilor într-o ţară devastată - să nu uităm - de reţeaua teroristă al Quaeda şi de islamismul de epocă de piatră al talibanilor. Cam puţin pentru "cea mai puternică alianţă militară din lume", după cum se autodesemnează NATO.

Câteva de sute de militari NATO ar urma creeze în nordul Afganistanului cele 4 echipe suplimentare de reconstrucţie necesare. In sudul ţării luptă în continuare împotriva teroriştilor şi talibanilor11.000 de soldaţi americani, SUA punând pe picioare, în zonă, alte echipe de reconstrucţie. La Istambul nu s-au exercitat presiuni asupra Germaniei, care până în prezent dispune de cea mai numeroasă unitate integrată în forţele de protecţie din capitala afgană Kabul. Ceea ce, fireşte, nu rezolvă însă problemele multiple din restul ţării.

E clar că, pe viitor, alianţa va trebui să evite poticneli jenante precum cele manifestate la Istambul, ceea ce presupune modificarea procedurilor prevăzute pentru punerea la dispoziţie a trupelor de către ţările membre ale NATO. Şeful alianţei, Scheffer, i-a implorat însă în zadar pe liderii europeni să efectueze aceste schimbări stringente, a căror aplicare ar costa evident fonduri suplimentare. Nimeni nu pare însă gata să-şi asume aceste spor al eforturilor financiare proprii.

Şi mai jalnică e incapacitatea şi lipsa de voinţă a alianţei de a contribui efcient la pacificarea Irakului. Nu puţini experţi subliniază că pactul nordatlantic e oricum prea greoi pentru a prelua această misiune. Incât, chiar dacă alianţa n-ar fi fost grevată de opoziţia faţă de orice angajament irakian substanţial al NATO manifestată de ţările care s-au opus intervenţiei anglo-americane pentru înlăturarea lui Saddam Hussein, ea tot n-ar fi putut face mare lucru. La Istambul s-au făcut fireşte eforturi mari spre a se muşamaliza adîncul clivaj apărut în relaţiile transtatlantice şi deci şi în NATO în urma războiului din Irak. Dar machiajul operat n-a avut decât un succes modest şi parţial.

Pe viitor, SUA vor încerca fireşte să se folosească în continuare de piesele de rezervă, de care dispune pactul defensiv nordatlantic. Washingtonul va ocoli de bunăseamă obstacolele plasate eventual de francezi, germani ori spanioli în calea Americii, prin forjarea de alianţe voluntare, cu participarea unora din statele NATO. Se vor crea noi alianţe ad-hoc de felul celei care e angajată în prezent în strădaniile de stabilizare a Irakului. Această eludare, în special a Parisului, va fi cu siguranţă înlesnită de includerea în alianţă a noilor state membre, precum România, sau republicile baltice, devreme ce ţările central şi esteuropene înclină să susţină fără rezerve lupta pentru libertate în Irak sau aiurea la care a chemat preşedintele SUA în discursul său programatic, rostit la Istambul.

Cu toate acestea America a mai suferit la summitul din Turcia un recul serios. Ambiţiosul plan al SUA stipulînd recursul la NATO, ca braţ militar al iniţiativei americane de reformare şi democratizare a Orientului Apropiat şi Mijlociu a fost îngropat cel puţin pe moment, la Istambul. Fiindcă nici în acest domeniu America n-a reuşit să găsească partenerii regionali necesari. Deloc de mirare, dată fiind frica de schimbare a dictatruilor arabe şi islamice din zonă. Incât alianţa nordatlantică rămâne în continuare în căutarea unei misiuni de natură să-i justifice pe deplin existenţa în epoca de după războiul rece. O va găsi poate, după scrutinul american din noiembrie, când europenii vor înceta să se mai teamă să facă Statelor Unite pînă şi cele mai mărunte concesii, spre a nu facilita cumva realegerea în funcţie a preşedintelui George Bush.