Biserica ortodoxă şi integrarea europeană

“Nu putem visa la integrare europeană fără a purcede la propria noastră însănătoşire morală, a spus înaltul ierarh, care i-a mai avertizat pe credincioşii că, din cauza corupţiei, România riscă să fie primită în Europa ca un corp străin sau ca o rudă săracă”.

Tema integrării europene a revenit mereu în ultmii doi trei ani în discursul Bisericii, care şi-a asumat o parte din răspundere în efortul de adaptare la exigenţele comunitare. Patriarhul Teoctist s-a referit, de exemplu, în mai multe rînduri, la situaţia copiilor abandonaţi, pronunţîndu-se pentru limitarea adopţiilor internaţionale. Iar Mitropolitului Teofan al Olteniei, citat cu satisfacţie de Emma Nicholson, a spus într-un rînd că România nu este atît de săracă încît să nu-şi poată hrăni şi creşte copiii. Anul trecut pastorala de paşte a Patriarhului Teoctist a conţinut un mesaj consistent privind integrarea europeană, cu trimitere la valorile creştine care în viziunea Bisericii ar trebui aşezate la temelia noii construcţii politice.

Odată cu această schimbare de discurs, Biserica ortodoxă şi-a reprimat o serie de idiosincrazii tradiţionale. Un antipapistaşism reflex sau intoleranţa faţă de cultele neoprotestante. Totodată a fost nevoită să renunţe la aspiraţia de a fi recunoscută ca biserică naţională sau la obiecţia privind liberalizarea pieţii pămîntului. Nu în ultimul rînd Biserica ortodoxă a fost nevoită să manifeste mai multă deschidere faţă de revendicările greco-catolicilor. Foarte recent diplomaţia de la Bucureşti a cerut Vaticanului s-o ajute în efortul de integrare, promiţînd în schimb să urgenteze restituirile. Or, promisiunea diplomaţilor români se întemeiază, de bună seamă, pe convingerea că Biserica Ortodoxă va răspunde pe măsura aşteptărilor. Între Biserică şi Guvern există o relaţie de încredere, dar care este de multe ori privită cu suspiciune atît de credincioşii exigenţi care doresc o biserică independentă, cît şi de cei care pretind o recunoaştere mai clară a caracterului secular al statului. Preoţii sînt salariaţi din veniturile publice, fapt care îi obligă în mare măsură să răspundă la solicitările majore, cum ar fi de pildă imperativul integrării europene.

În orice caz, Biserica Ortodoxă cultivă de la o vreme un discurs integraţionist, chiar dacă uneori sună discordant. Mesajul arhiepiscopului Bartolomeu Anania referitor la corupţie, aşează evenimentele politice imediate într-o relaţie neobişnuită cu evenimentul pascal: "Raportată la calitatea de cetăţeni, a spus înaltul ierarh, bucuria pascală din acest an stă, pe de o parte, sub semnul biruitor al integrării în NATO şi pe de alta, sub semnul îngrijorător al integrării europene". Pentru politicieni sună, poate, măgulitor, dar modul acesta de a vorbi confundă funcţiile bisericii cu cele ale statului. Biserica ortodoxă se vede pe sine ca un revers al unei unice monede: pe o faţă statul, pe alta biserica, ambele avînd un caracter naţional. De altfel dacă proiectata biserică patriarhală se numeşte “Catedrala mînturii neamului”, acest lucru se datorează iarăşi faptului că Biserica se gîndeşte pe sine ca instrument al mîntuirii colective, naţionale. Corelativul este că cei mai mulţi dintre credincioşii au convingerea că a fi ortodox este o condiţie a românităţii. Chiar dacă nu a primit prin Constituţie sau măcar prin legea cultelor statutul de biserică naţională, Biserica Ortodoxă continuă să se gîndească pe sine ca atare.