Biserica Ortodoxă şi Rusia

Cu aproximativ un secol în urmă, Eugen Lovinescu, pe urmele filosofului rus Piotr Ceaadaev, punea în sarcina ortodoxiei înapoierea societăţilor răsăritene şi legitima astfel curentul modernist în cultura română, dar astăzi subiectul este pus în termeni geostrategici. Câtă vreme Rusia face caz de misiunea ei de salvgardare a tradiţiei, clerul ortodox din România ar putea fi cumva absorbit el însuşi în această mişcare de coagulare antioccidentală şi euroasiatică. Se fac de asemenea trimiteri insistente la Alexandr Dughin, un intelectual rus de specie conservatoare care aşază ortodoxia în centrul doctrinei sale ostile liberalismului occidental şi care ar furniza materie teoretică imperialismului moscovit. Aşadar ortodoxia ar fi suspectă geopolitic, ceea ce ar impune o detronare a Bisericii din drepturile sale.

Realitatea istorică este că Biserica Ortodoxă românească nu a avut niciodată relaţii constante şi privilegiate cu biserica rusă. Românii erau legaţi de Patriarhia din Constantinopole şi întreţineau relaţii strânse cu spaţiul grecesc şi cu cel slav din sudul Dunării, cu biserica bulgară şi cu cea sârbă. Din secolul al XVIII, legăturile cu Rusia lui Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a se înmulţesc, dar Rusia rămâne totuşi un spaţiu relativ îndepărtat, mai potrivit pentru refugiu şi azil faţă de puterea turcilor decât pentru o reală comuniune culturală şi politică. Dimitrie Cantemir găseşte azil la curtea ţarului Petru I şi, în cursul aceluiaşi secol, se cunosc cazuri de ierarhi români care se refugiază în Rusia. În Ţara Românească, Mitropolitul Antim Ivireanu conspirase şi el cu ruşii împotriva turcilor, jucând un rol în încheierea tratatului de la Luţk. Mai multe speranţe îşi legaseră de Rusia ortodocşii din Transilvania care pe la mijlocul secolului al XVIII-lea solicitau ţarinei Elisabeta să facă diligenţe în sprijinul lor pe lângă împărăteasa Maria Tereza.

Din secolul al XIX-lea, în schimb, apropierea Rusiei, care putea trece drept o putere protectoare sub aspect confesional, a devenit mai curând traumatică. Odată cu instalarea protectoratului şi cu Regulamentul Organic, ruşii, cuceriţi de stilul riguros al birocraţiei occidentale, introduc în ţările române o raţionalizare strictă, resimţită profund negativ de clerul ortodox. Aşa cum reiese din textul acestei prime constituţii (Anexa Litera A) au fost aplicate restricţii severe în viaţa bisericească, reglementându-se numărul de preoţi în funcţie de numărul locuitorilor şi trasându-se limite precise în ce priveşte drepturile lor economice. („Regulamentul Organic al Moldovei”, ed. Junimea, Iaşi 2004).

Indiferent cum am interpreta astăzi modernizarea politică pe care ruşii o impuneau ţărilor române, e clar că, din perspectiva clerului ortodox, puterea rusească, la care cu un secol mai înainte se putea gândi cu speranţă, se dovedise tiranică. Mitropolitul Neofit se plângea reprezentantului Rusiei la Bucureşti, contele Nesselrode arătând starea jalnică în care, în opinia sa, ajunsese ţara. În ciuda stilului său obsecvios, mitropolitul nu putea ascunde că se referă, în realitate, la Regulamentul Organic şi la stilul administraţiei impuse de ruşi, aspect care nu i-a scăpat contelui. Acesta s-a simţit dator să ia tranşant apărarea reformelor, susţinând că, dimpotrivă, avusese loc ”o îmbunătăţire considerabilă” (v. Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, ”Evgheniţi, ciocoi, mojici”).

Ironia este că regimul ţarului Nicolae I, care îl persecutase pe prooccidentalul Ceaadaev în numele patriotismului şi ortodoxiei, nu manifestase în ţările române absolut nicio empatie cu realităţile locale. La rândul ei, Biserica Ortodoxă din ţările române nu avea motive de afecţiune faţă de Rusia, iar acea primă întâlnire şi-a pus definitiv pecetea pe raporturile politice cu puterea de la Răsărit.

Istoria mai recentă este bine cunoscută. Relaţiile cu ortodoxia rusească de la începutul secolului trecut şi până recent aveau să stea sub semnul rezistenţei spirituale, iar de astă dată ruşii sunt aceia care găsesc refugiu în România. Un caz emblematic este cel relatat de monahul Andrei Scrima: părintele Ioan Culighin, mitropolitul Rostovului, sosea la Bucureşti în 1943 însoţind trupele române în retragere şi se stabilea la Mănăstirea Cernica, unde avea să joace un rol central în constituirea grupului ”Rugului Aprins”, mai înainte de a fi din nou arestat de sovietici în 1946. Dar, aşa cum preciza Andrei Scrima, ”politicul, formal sau difuz, era domeniul cel mai puţin atrăgător pentru Grupul de la Antim. Dacă starea lumii apropiată sau globală nu era trecută cu vederea, ea apărea ca pretext subaltern al unor reflecţii metaistorice”. (Timpul Rugului Aprins, Humanitas 2000) Relaţiile dintre spaţiul rus şi cel românesc s-au limitat la acest tip de iniţiative personale care s-au sustras oricărui control oficial şi care nu aveau nicio finalitate politică.

Prin urmare, nu există în ultimele secole niciun precedent care ne-ar îndreptăţi să credem că Biserica Ortodoxă românească s-ar putea lăsa cumva sedusă de promisiuni rostite la Moscova, care în plus nu poate separa ortodoxia propriu-zisă de mesianismul rusesc. Problema Basarabiei, ruptă între Patriarhia de la Moscova şi cea de la Bucureşti, nu face la rândul ei decât să sporească răceala care a caracterizat mereu aceste două spaţii, unite doar prin iniţiative personale şi cu totul libere faţă de orice autoritate politică sau eclezială. În sfârşit, să mai spunem că relaţia marilor tradiţii religioase cu modernitatea recentă este aceeaşi peste tot în lume şi nu poate provoca decât alianţe simbolice.