Blasfemia şi limitele libertăţii

Realitatea e că nici o toleranţă nu poate justifica renunţarea la libertatea de opinie şi de expresie într-o societate deschisă, civilă, democratic-liberală, care nu vrea să se sinucidă. Calea care „debutează cu autocenzura se încheie”, după cum scria joi ziarul parizian Liberation, „printr-o capitulare”.

Pericolul toleranţei faţă de ceea nu trebuie în nici un caz admis este imens. Există destule pilde istorice demonstrând clar şi fără echivoc caracterul extrem de pernicios al împăciuitorismului. Departe de „a salva pacea pentru timpurile noastre”, după cum zadarnic speraseră doi jalnici lideri occidentali, vânzarea de către Chamberlain şi Daladier a Cehoslovaciei, la München, în 1938, l-a încurajat pe Hitler să dezlănţuie cel mai amplu măcel din istoria umanităţii.

Şi totuşi, nu orice opinie trebuie să aibă neapărat şi oriunde drept de cetate. Experienţa demonstrează că există varii aserţiuni demonstrabil false, care incită la violenţă în asemenea măsură încât devin instantaneu periculoase.

Întrucât e vorba de minciuni gogonate aflate la baza miturilor şi eşafodajelor ideologice ale mişcărilor totalitare care cer eliminarea fizică a unor rase, naţiuni şi clase de oameni, aceste declaraţii pot deveni obiectul unor interdicţii legislative. Interdicţii menite deopotrivă să apere oameni, să împiedice revărsarea de ură care duce la vărsare de sânge, dar şi să protejeze libertatea şi democraţia.

Negarea Holocaustului trece în multe ţări civilizate drept o astfel de aserţiune intolerabilă, incitând la ură şi violenţă, pe care dreptul la opinie nu o justifică.

Dar într-o democraţie liberală nici o afirmaţie, oricât de critică, despre religii sau despre fondatorii lor, nu-şi poate aroga dreptul de a fi scoasă în afara legii. Pentru că libertatea de opinie şi de expresie sunt valori mult prea preţioase pentru a fi abandonate ori îngrădite. Sunt valori sacrosancte pentru societăţile deschise, pe care nici o credinţă nu le poate relativa.

Iată motivul pentru care, în ciuda amplelor presiuni din lumea islamică, reclamând interzicerea defăimării religiei musulmane, vestul ar trebui să evite să se clatine. Detest din rărunchi orice formă de blasfemie. Care mi se pare, în genere, a fi o formă de stupiditate agresivă. Dar inepţia şi prostia nu se interzic prin lege. Oricât de execrabile ar fi, se combat cu argumente.

Or, dacă nu vor să încurajeze manifestările extremiste dirijate în scopul consolidării propriei puteri de către fundamentaliştii din Orientul Mijlociu şi dacă nu acceptă să devină definitiv şi irevocabil ostatecii totalitarismului de sorginte islamistă, occidentalii n-au decât o singură opţiune. Să respingă categoric şi în bloc ispita cedărilor comode prin re-transformarea blasfemiei în delict penal, aşa cum li se cere, strident, din lumea orientală.