Bombe reale, bombe politice

Există oare şi fetişuri bune? De la decolonizarea Indiei pe model Gandi încoace se manifestă în vest unul al nonviolenţei. Adularea lui pretinde că orice opoziţie ar fi bună, câtă vreme nu pune mâna pe arme. Cazul celei româneşti dovedeşte faptul că lucrurile nu stau aşa. Există cu alte cuvinte opoziţii rele, în ciuda mijloacelor paşnice prin intermediul cărora încearcă să demoleze statul de drept, admiţând pro forma regula jocului democratic doar spre a o desfiinţa, spre a accede ori a reveni la putere sau pentru a-şi-o menţine, când e paralelă.

Unii analişti politici au reacţionat în mod aiuritor la opţiunea premierului Călin Popescu Tăriceanu de a încerca să relanseze reforma în justiţie (iresponsabil blocată de Curtea Constituţională a României) prin declanşarea procedurilor necesare organizării de alegeri anticipate. Făcând recurs la voinţa poporului – singura în drept să dicteze evoluţia situaţiei într-o democraţie Tăriceanu a încercat mai mult decît să salveze integrarea României în timp util în UE. Premierul a înţeles, în mod salutar, că pe moment, Curtea Constituţională, copios dominată de fostul partid stat pesedist, l-a legat de mâini şi de picioare şi că executivul va trebui să se adreseze naţiunii spre a obţine o decizie clară de demarare a reformei. Spun demarare, pentru că în România reforma – cea reală - nu s-a făcut, fiind blocată sistematic de postcomunismul instalat la cârmă după 1989.

Deşi se admite în genere că reforma în justiţie cerută şi aprobată de către UE în forma propusă de guvern este pivotală, unii directori de conştiinţă au ridicat la ideea anticipatelor obiecţii în aparenţă cât se poate de serioase. În fapt criticile lor sunt partizane.

S-a susţinut bunăoară că alternativa anticipatelor ar decurge doar din dorinţa întăririi puterii actualei coaliţii. S-a repetat până la îngreţoşare, că devansarea scrutinului s-ar produce doar în beneficiul guvernanţilor, pe spinarea interesului naţional, întrucât ar periclita aderarea la UE, care, conform analistului Bogdan Chireac ar constitui prioritatea numărul unu a României. Nimic mai fals. Nu trebuie omis că tocmai sentinţa Curţii Constituţionale riscă să fi compromis definitiv integrarea în 2007, iar nu decizia premierului de a reacţiona la ea prin demisie. In fapt, nu există nici o contradicţie între obiectivul prioritar al naţiunii române, care nu e aderarea, ci reformarea efectivă a ţării, şi ţelul subiacent al integrării în UE. Ce semnificaţie are însă răsturnarea abuzivă a acestui raport ? E o manevră de natură să justifice idiosincrazia la anticipate a fostei puteri, care, de pe băncile opoziţiei, continuă să controleze situaţia prin oamenii ei de la Curtea Constituţională şi din CSM.

Cui prodest? Ea foloseşte înainte de toate forţelor reacţionar-conservatoare ale stângii naţionaliste coagulate în jurul postcomunismului pesedist. E vorba de vechii demnitari şi de clientela lor care încearcă, fie ce-o fi, să-şi menţină prin intermediul unei justiţii corupte privilegiile de care au beneficiat fără hiat înainte şi mai ales după 1989, când evoluţia situaţiei a început să le pună tot mai acut în pericol controlul asupra pâinii şi cuţitului.

S-a mai afirmat că s-ar apela inutil la voinţa poporului, întrucît nici un vot, fie şi anticipat, fie şi cu un rezultat covârşitor în favoarea actualei coaliţii n-ar putea anula o decizie a Curţii Constituţionale. Şi acest argument e greşit, devreme ce porneşte de la falsa premiză că legitimitatea actualelor instituţii româneşti ar fi chipurile dată, chiar dacă ele sunt democratice doar nominal, nu şi prin modul în care operează persoanele care le alcătuiesc. Această poziţie se întemeiază pe prezumţia că n-ar exista alternativă. Altfel spus, judecătorii n-ar putea fi înlocuiţi, iar Curtea intangibilă. Obligatorie ar fi, în consecinţă, admiterea unor instituţii corupte, întrucât „virginizarea ţării”, după cum s-a exprimat Emil Hurezeanu, ar fi imposibilă devreme ce, spre deosebire de fosta RDG, România n-ar dispune de o ţară de rezervă precum Germania apuseană, din care să-i înlocuiască pe nomenclaturişti şi securişti. Eroare! Emil Hurezeanu însuşi provine din această ţară de rezervă, care e exilul, un depozit la fel de bogat în alternative ca şi tinerii rămaşi în patrie, dar feriţi de deformarea comunistă. Or, absolutizarea instituţionalismului, în detrimentul democraţiei autentice şi în favoarea simulacrului unui stat de drept e şi ea un soi de fetişism.

Fondul problemei româneşti nu este integrarea în structurile UE, ci eliminarea sugrumării reformei reale (nu a celei mimate de până acum) de către PSD şi oamenii săi din justiţie, care încearcă să juguleze revoluţia necesară ţării. Este vorba de o revoluţie paşnică, posibilă întrucât e dorită în mod evident de naţiune, date fiind sondajele de opinie şi rezultatele alegerilor din toamna trecută, inclusiv cele ale votului legislativ parţial trucat în favoarea fostului partid-stat. Este o revoluţie nu doar menită s-o desăvârşească pe cea anticomunistă, confiscată de Ion Iliescu şi ai săi în 1990, ci şi să elimine obiecţiile de principiu ridicate împotriva aderării României de segmentul conservator al clasei politice europene. Tocmai aceste obiecţii, sugerate de incapacitatea României de a elimina corupţia şi de a-şi reforma justiţia şi afacerile interne ar putea conduce de pildă la Berlin, la blocarea integrării ţării printr-un simplu refuz al ratificării ei de către o viitoarea majoritate probabilă a Uniunii Creştin Democrate în Bundestagul german.

Din capul locului ar fi trebuit să le fie clar preşedintelui şi premierului, că această revoluţie nu se va putea realiza fără alegeri devansate, apte să producă majorităţi politice clare şi să scoată din izolare forţele şi instituţiile care doresc schimbarea autentică. E regretabil, desigur, că preşedintele şi premierul au pierdut 6 luni înainte de a asculta de sfaturile observatorilor obiectivi şi de a trage concluziile necesare. E păcat că ambii s-au lăsat descurajaţi de complicaţiile procedurale, constituţionale ale dizolvării parlamentului şi de rezistenţa la ideea anticipatelor manifestată de unii dintre deputaţii coaliţiei dedulciţi la ciolan, care au parvenit sau au revenit în forul legislativ după scrutinul din noiembrie trecut.

Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Din perspectiva imperativului categoric al organizării unei revoluţii paşnice, fără de care România nu poate ieşi durabil la lumină, anticipatele sunt urgente, pentru ca un parlament alcătuit din suficiente forţe responsabile de centru-dreapta să impună măsurile necesare deblocării reformelor, lustraţia, amendarea constituţiei şi evident, eliminarea de la pârghiile justiţiei a frânarilor revoluţiei. Din acest unghi, guvernul român n-a capitulat, cum s-a afirmat la Realitatea TV, ci dimpotrivă, a reacţionat cu hotărârea, curajul, fermitatea şi clarviziunea reclamate de criza politică declanşată de sminteala deciziei de nemotivat a Curţii Constituţionale de a-i face pe plac formaţiunii lui Geoană, blocând reforma şi ca atare construcţia unui autentic stat de drept.

Nu face oare acest demers verosimilă o analogie între bombele reale detonate la Londra, şi cea politică explodată în aceiaşi zi de 7 iulie la Bucureşti? Deşi la nivel naţional şi nu global, ca islamismul, şi într-o manieră nonviolentă, puterea paralelă pesedistă luptă parca şi ea, cot la cot cu musulmanii radicali şi cu extremele stângi şi drepte de oriunde împotriva valorilor lumii libere şi democratice.