Brexitul așa cum nu se vede în România

Referendumul din Marea Britanie este considerat atât de periculos de eurocrați nu atât în sine, cât prin efectul de contaminare pe care l-ar putea provoca. Ieșirea Marii Britanii ar da un impuls și celorlalți eurosceptici să-și întețească atacurile la adresa UE, provocând o reacție în lanț.

De altfel, criticii Uniunii din țări ca Olanda, Franța sau Italia au exprimat speranța ca britanicii să voteze pentru Brexit, nu pentru că englezii le-ar fi antipatici, ci pentru că ar găsi în gestul lor un sprijin pentru propriile revendicări și pentru schimbarea actualului curs politic. De exemplu, francezul François Billot de Lochner, eseist și președinte al unei asociații de orientare conservatoare (”Association pour la fondation de service politique”), spunea deunăzi că ”trăim un moment istoric, căci dacă britanicii vor vota pentru ieșirea țării lor din Europa, ei vor salva Europa”. Dacă ei se vor speria de presiunile mediatice și politice extraordinare care se exercită asupra lor - mai spunea francezul - va fi un dezastru, căci Europa va continua să meargă în același sens și ”vom muri cu toții împreună” (citat de www. bvoltaire.fr).

Spre deosebire de români, toată lumea discută cu mare aprindere despre Brexit, căci fiecare se regăsește, într-un fel sau în altul, în frământarea britanică. Marea Britanie se află în avangardă, dă tonul și provoacă o dezbatere care nu a avut loc niciodată: de ce ar fi nevoie de un stat european supranațional? Căci, în realitate, dacă Europa ar stopa avansurile integraționiste, nici britanicii nu ar dori neapărat să plece. Nu întâmplător, David Cameron, care pare astăzi, prin contrast, un mare eurofil, a pretins ca englezii să fie scutiți de viitoarele politici de integrare.

La noi, politica la vârf se teme, totuși, la rândul ei de modalitatea în care ar urma să continue integrarea prin inițierea Europei cu două viteze. O spusese președintele Traian Băsescu încă în funcție, o spune acum și premierul Dacian Cioloș în interviul publicat azi în Le Monde: ”Oricare ar fi rezultatul (referendumului, n.red.), un proces de modernizare sau de reconstrucție ar trebui să aibă loc. S-ar cuveni să regândim procesul european, ca să putem depăși situațiile de criză pe care le trăim de la ultima extindere încoace. Trebuie să găsim o abordare de natură să permită tuturor să fie auziți, altfel ne vom îndrepta către o Europă cu mai multe niveluri și mai multe viteze. În acest caz va fi un eșec anticipat. Trebuie să asimilăm faptul că trăim într-o Europă cu 28 de membri – și nu 12 sau 15 – în jurul unui proiect federator”.

Totuși, felul în care România critică orientările politice de la Berlin, Paris sau Bruxelles este foarte timid și aproape insesizabil. Dacă Ungaria sau Polonia au exprimat disidențe clare, făcând să se vadă că există o Europă de est cu problemele și perspectivele ei distincte, România nu face pasul către țările Grupului de la Vișegrad, continuând să spere că ar putea obține mai multe beneficii ca ”elev model”, în ciuda faptului că Europa occidentală nu a ascuns niciodată că ar prefera Polonia sau Ungaria. Germanii, de pildă, par mai multumiți de politica românească decât de cea a guvernului conservator de la Varșovia, dar Mercedes investește în Polonia.

Președintele Klaus Iohannis a părut să facă o mică excepție de la politica aceasta de alianțe inconsistente, luând recent apărarea Poloniei împotriva criticilor venite de la Bruxelles: „Nu pot să nu remarc recenta adoptare de către Comisia Europeană, pe 1 iunie, a Opiniei privind statul de drept în Polonia. Dincolo de semnele de întrebare asupra oportunităţii momentului ales de către Comisie, am deplină încredere în capacitatea democraţiei poloneze de a găsi cele mai bune soluţii în conformitate cu cerinţele statului de drept, având în vedere tradiţia Poloniei de implicare activă în consolidarea, în perioada post-comunistă, a unei reale democraţii”.

Declarația sună bine și încurajator, căci, cu politica actuală, România riscă să rămână și în afara vagonului european de clasa I și fără prietenia țărilor din estul Europei, de care e, firește, mult mai apropiată. E posibil însă ca declarația aceasta să nu fie decât un ecou al preocupării americanilor de a construi un sistem de fortificații împotriva Rusiei, în care Polonia joacă un rol central și nu se cade să fie tocmai acum fragilizată.

În sfârșit, ca să revenim, prim-ministrul Dacian Cioloș a vorbit totuși de îngrijorările românești, căci nici Europa actuală și cu atât mai puțin Europa care se anunță nu convin României. ”S-ar cuveni – spune el – să regândim procesul european ca să putem depăși situațiile de criză pe care le trăim de la ultima extindere încoace”. Bine, dar în ce sens? Nu e destul să spui timid că ceva nu îți priește, e nevoie să faci și o contrapropunere convingătoare.

Problema României este slăbiciunea ei structurală, pe care din nefericire anii de integrare europeană nu au rezolvat-o, ci au adâncit-o. Dacă ar putea miza pe motoare economice proprii, pe un spor de populație și pe o educație mai performantă, ar face o alianță naturală cu țările de la Vișegrad și nu s-ar mai teme de ”Europa cu două viteze”, mulțumindu-se să meargă în ritmul ei propriu. În schimb, temătoare și fragilă după cum se arată, României nu îi rămâne decât să spere că Europa va rămâne ­– așa cum sugerează Dacian Cioloș – un proiect socialist, menit să împartă toate resursele către cei 28, deși s-a văzut că nici până acum nu a fost așa și că țările occidentale dezvoltate nu mai au răbdare.