Bush ”out”, Obama „in”

Dar cine a contribuit, fără voie şi indirect, la acest nemaivăzut spor de popularitate a noului şef al Casei Albe Barack Obama?

Oricît de eretică, oricît de paradoxală poate părea explicaţia, ea este cît se poate de plauzibilă: unul din făurarii nemaiîntîlnitei popularităţi de care are parte acum Barack Obama este nimeni altul decît predecesorul său George W.Bush.

Dezastrul economic în care fostul şef al Casei Albe lasă Statele Unite, cele două războaie începute şi neterminate, care necesită bani şi militari, strategii inteligente şi alianţe de încredere pentru a putea fi terminate onorabil, măcar cu atingerea parţială a obiectivelor propuse, erodarea rapidă şi dramatică a prestigiului Americii în lume prin însăşi vidarea de conţinut a unor valori întru a căror apărare şi promovare ea şi aliaţii ei s-au angajat militar la mii de kilometri distanţă - sunt doar cîteva din „isprăvile” administraţiei Bush.

Colapsul bancar, Guantanamo, Abu Ghraib rămîn vocabulele care ecranează aproape complet şi cele cîteva realizări ale celor 8 ani de guvernare republicană: o modernizare a legislaţiei muncii, o reformă a asistenţei medicale a pensionarilor, încheierea unui parteneriat strategic cu India, izolarea politică a regimului de la Phenian, imensul program de ajutoare pentru Africa, răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein şi, nu în ultimă instanţă, prevenirea cu succes a oricăror tentative de atentat împotriva Americii, de la 11 septembrie 2001 şi pînă azi, fapt de care Bush s-a şi prevalat luîndu-şi adio de la preşedinţie.

Dacă înaintea instalării lui Barack Obama nu pare deloc surprinzătoare înteţirea virulentă a criticilor aduse lui Bush, care în compania lui Nixon, Hoover, Truman, figurează deja printre cei mai neîndrăgiţi (dacă nu cumva şi cei mai detestaţi şefi ai Casei Albe) alarmantă rămîne desprinderea, din timp deja, a unor neo-conservatori învederaţi din anturajul prezidenţial ca şi rapida pierdere a capitalului de simpatie în chiar rîndurile unor lideri politici conservatori occidentali şi a unor publicişti.

Gafele şi stîngăciile verbale, unele secvenţe tragi-comice precum, recent, pantofii lansaţi de ziaristul irakian la conferinţa de presă de la Bagdad împotriva lui Bush, rămîn antologice. Ele au inspirat cineaşti, analişti politici, autori de scheciuri fără a fi bagatelizat gravele erori comise în timpul celor aşa zişi „Bush-Years”,”ani pierduţi” cu cuvintele unui editorialist german, ani rataţi în opinia unor neo-conservatori americani.

În viziunea lui Andrew Bacevich, profesor de istorie şi relaţii internaţionale la Universitatea din Boston, autor al cărţii „Limitele puterii”, trei ar fi învăţămintele pe care posteritatea le poate trage de pe urma erei Bush: aroganţa şi infatuarea au revelat limitele superputerii americane la nivel global; nesăbuinţa şi lipsa de profesionalism au dezvăluit limitele puterii ei militare iar refuzul americanilor de a se întinde doar atît cît le este plapuma, de dragul de a trăi pe picior cît mai mare, au marcat limitele bunăstării în Statele Unite.

Un rechizitoriu moral al erei Bush, nu mai puţin serios şi de o virulenţă rar întîlnită în presa germană l-a făcut în octombrie 2008 directorul ziarului conservator FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG.

În articolul intitulat „Domnule preşedinte, luaţi poziţia embrională”, Frank Schirrmacher crede că mult mai grav decît ceea ce ne-a luat este ceea ce Bush ne-a lăsat. El ne-a răpit iluziile dar a adus în sclavie democraţia în măsura în care a pervertit vocabularul constituţiei în folosul unui obscur praxis politic. Ne-a lăsat sentimentul ruşinii de a ne fi trădat pe noi înşine, sentimentul unei copleşitoare neputinţe, al unui clivaj identitar nemaiîntîlnit în analele lumii libere.

Este limpede de ce acum, salutîndu-l atît de entuziast pe Barack Obama, învestindu-l cu virtuţi mesianice, americanii sunt pe cale de a se regăsi pe sine. Debarasarea de moştenirea lăsată de Bush va fi însă cu certitudine dificilă şi îndelungată, implicînd riscul ca o eventuală dezamăgire pe care Obama le-ar putea-o provoca americanilor să fie direct proporţională cu anvergura speranţelor pe care ei şi le-au pus în capacitatea noului şef al Casei Albe de a imprima viteză unei reînnoiri profunde.