Busola democraţiilor

Un exemplu edificator ne furnizează aprinsa controversă germano-elveţiană privind vânzarea de informaţii personale furate vizînd componenţa unei găşti de "băieţi deştepti", care s-au gândit să tragă în piept severul fisc german, depunându-şi banii în conturi bancare ale oazei financiare din Ţara Cantoanelor.

Oferta hoţului de informaţii personale, care a propus statului german vânzarea, contra sumei rotunde de 2 milioane şi jumătate de euro, a unui CD conţinând datele cetăţenilor germani vinovaţi de evaziune fiscală a stârnit nu doar lăcomia ministrului german de finanţe. S-au iscat pasiuni nebănuite, acoperind întregul spectru politic, de la extrema stângă la dreapta conservatoare. Însuşi cancelarul, de regulă prudent, şi-a abandonat proverbiala reţinere şi s-a pronunţat rapid în favoarea achiziţionării dischetei şterpelite de la băncile elveţiene.

Că Angela Merkel s-a plasat atât de prompt pe o poziţie ocupată şi de opoziţia de stânga şi de extremă stânga ţine, vădit, de instinctul ei politic, aparent infailibil.

Şefa executivului de la Berlin ştie bine ce impact are subiectul asupra sentimentului popular. În fond, "băieţii deştepţi" nu generează simpatii extinse în nici o ţară de pe glob. E vorba, dimpotrivă, despre oameni prin definiţie antipatici, oameni cu suficient „mălai” spre a-l depune în băncile străine. Cine ştie cum şi-au adunat ei verzişorii, cât de negri sunt de fapt banii depuşi.

În peisajul mediatic german a devenit destul de greu de găsit un editorialist care să nu abordeze acest aspect, în fond irelevant. Abia dacă există vreun comentator, care să nu atragă în neştire atenţia asupra faţetei, cu totul reprobabile, a presupuselor averi. Ar fi, se spune, "în mod cert", fonduri "fabuloase" şi "ieşite din comun", averi strânse, evident, "fraudulos", de către autorii evaziunilor fiscale, profitori de cea mai joasă speţă, pe spinarea cetăţeanului de rând.

Se dă glas astfel, în mod comprehensibil, unor simţăminte dintre cele situate în ordinea firii. În câţi oare, dintre noi, nu sălăşluieşte câte un Robin Hood mărunt? Câţi dintre noi sunt cu adevărat la adăpost de o secretă licărire a dorinţei de a vedea în fine moartă capra vecinului? Să fie oare drept ca statul să-i favorizeze pe bogătaşi, netrăgându-i la răspundere când i se dă în fine posibilitatea de a-i pedepsi draconic pe răufăcătorii din rândurile lor?

Nu-i şede oare bine unui stat înglodat în datorii să recupereze vreo sută, două de milioane de la hoţii de taxe şi impozite? Şi de ce să considerăm acest stat un tăinuitor de rând, când de fapt oficialii săi nu încearcă decât să restabilească dreptatea ultragiată de către nişte mafioţi?

În timp ce demnitarii elveţieni, a căror ţară profită de când se ştie, cu neruşinare, de fonduri negre şi de evaziuni fiscale, se arată extrem de indignaţi de orice posibilă tranzacţie cu un delincvent de drept comun, în Germania, sentimentul prevalent se situează la polul opus. Prea puţini realizează anvergura dezastrului moral şi politic pe care şi l-ar putea asuma democraţia germană dacă ar face uz de informaţiile furate.

Temelia democraţiilor şi statelor de drept o reprezintă principiul, care le desparte net de sistemele şi mişcările totalitare, bunăoară de nazism, stalinism sau islamism, potrivit căruia scopul nu scuză mijloacele. Şi-anume nu le scuză niciodată.

Altminteri, în virtutea unui prezumtiv bine comun, ar trebui să legalizăm de pildă detenţia administrativă nelimitată a unor suspecţi de terorism. Ba ar trebui chiar să autorizăm tortura, dacă ni se pare că un suspect deţine informaţii preţioase despre un virtual mega-atentat.

A ignora sau, şi mai grav, a leza acest principiu subminează credibilitatea statelor de drept. Mai mult, le torpilează însuşi fundamentul pe care au fost construite.

Elveţienii încearcă să-şi salveze secretul bancar şi pedalează fără jenă pe acest adevăr, ameninţând Germania cu deteriorarea fără precedent a relaţiilor bilaterale. Dar nu acesta este motivul pentru care ar fi recomandabil ca executivul berlinez să se abţină de la tentanta achiziţionare a datelor furate.

Sigur, legea trebuie respectată. Dar, fără excepţie, inclusiv şi mai ales de către stat. Autorităţile germane ar face bine, ca atare, să nu cotizeze şi ele, din politicianism ieftin, la asaltul general al populismelor asupra societăţilor deschise şi a statelor de drept. Altminteri vor crea un precedent riscant pe drumul prefacerii democraţiilor reale în banale republici bananiere.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder