Când libertatea echivalează cu moartea

Evenimentul se desfăşura la doar câteva zile după ce oamenii legii ajunseseră, datorită alegerii de la CSM, pe prima pagină a ziarelor. Oricare ar fi fost rezultatul deliberărilor, ele ar fi fost intepretate prin prisma dorinţei de schimbare, ori, din contră, a opoziţiei la schimbare. Pentru că doar un naiv nu ştie ce încărcătură de pulbere politică există în tot ceea ce e legat de Miorn Cozma!

Nişte avocaţi abili au reuşit să mute problema din zona vinovăţiei sau nevinovăţiei „luceafărului huilei” în aceea a ”comportamentului” său în detenţie. Faptul că Miron Cozma poate părea ţapul ispăşitor al unei echipe mult mai mari de vinovaţi nu reduce dimensiunea vinei sale. El a ajuns la închisoare pentru fapte precise, care în orice ţară civilizată nu beneficiază de clemenţă, prescriere ori înmuiere laşă a regimului de detenţie. Nu-mi dau seama de unde provine imaginea unui Miron Cozma mieluşel, de vreme ce a reuşit să le impună el temnicerilor programul, şi nu invers!

Faptul că Miron Cozma e singur după gratii, deşi el nu e decât partea vizibilă a unui aisberg e tot o slăbiciune a sistemului juridic românesc. Dar asta nu-l face pe Miron Cozma mai puţin vinovat. Un punct relevant privindu-l pe fostul lider al minerilor a putut fi observat atunci când, ajuns pentru câteva luni în libertate, n-a arătat nici o clipă că regretă întâmplările sângeroase al căror promotor a fost. Dimpotrivă, nu s-a sfiit să adopte existenţa unui playboy care-şi petrece vacanţa pe tărâmuri exotice, exhibând o aroganţă insuportabilă, care numai simpatic nu ţi-l făcea. Întreaga sa atitudine sugera că, lăsat definitiv în libertate, o poate lua oricând de la început.

Eliberat în urma ruşinosului act de graţiere al lui Iliescu, Miron Cozma a lăsat să se înţeleagă în ce direcţie doreşte s-o ia: înspre politică. Închipuiţi-vă un Miron Cozma şef de partid, membru al Parlamentului, ba chiar ministru! Închipuiţi-vă ce fel de ţară ar fi aceea în care un individ ce-a demonstrat că posedă un vast arsenal, de la dezinformare la violenţa directă, ar avea la îndemână pârghiile statului şi un aparat care să-i asculte ordinele. Personal, nu cred că aceea ar fi o ţară în care să merite să trăieşti!

Ca un semn al destinului, în chiar ziua în care lui Cozma i se respingea cererea, la Anina mureau şapte oameni. Ei au murit şi pentru că societatea românescă a prins o aversiune cumplită împotriva minerilor. Astfel, nu s-a mai făcut, practic, nimic pentru ei de când au decis, sub conducerea fostului lor lider, să calce în picioare legile statului de drept. Devine tot mai limpede că lui Cozma nu i-a păsat niciodată de subordonaţii săi. Când era liber, trăia în vilele de protocol ale regiilor minere. În închisoare, intimidându-i (ori seducăndu-i?) pe temniceri, trăia în condiţii mai bune decât majoritatea covârşitoare a nefericiţilor rămaşi în bazinul Jiului. Cine a văzut documentarele despre felul în care arată azi Valea Jiului şi le-a suprapus celulei cu televizor, poster color cu Marinela Niţu, telefon mobil, sală de biliard şi masă de ping-pong ar putea crede că prizonieratul lui Cozma e mai aurit decât libertatea supuşilor săi. E un adevăr care n-ar trebui să scape celor care împart dreptatea în România.