Când medicina mai mult ucide decât vindecă

Nimic nu a sunat mai tulburător decât declaraţia lui Gabriel Bănceanu că accidentul produs la maternitatea Giuleşti se putea întîmpla în orice spital din România. Gabriel Bănceanu este preşedintele Societăţii Române de Obstetrică şi Ginecologie şi opinia sa se bucură de o necontestată autoritate.

Dar dacă ce spune el este adevărat înseamnă că vina aparţine nu doar unor persoane, ci unui întreg mod de lucru care ţine de însuşi sistemul spitalicesc. Un caz foarte recent dintr-un spital din Germania arată că nicăieri spitalul, - ca formă a medicinei sociale- nu este scutit de erori mortale.

În România însă indignarea publică împotriva sistemului spitalicesc este, în ciuda unor repetate erori tragice, abia la începuturile sale. Cu toate că au murit oameni purtaţi cu salvarea între spitale, cu toate că oameni aproape sănătoşi au primit în spitale infecţii mortale sau că atâtea şi atâtea operaţii chirurgicale s-au încehiat cu moartea sau cu mutilarea dramatică a pacientului nimeni nu a cerut până acum în România desfiinţarea sistemului medical.

Totuşi ideea aceasta radicală circulă în lume de multă vreme şi a primit în sprijinul ei nenumărate fapte mai mult sau mai puţin verificate. Prin anii 70-80 ai secolului trecut de exemplu, Ivan Illich, figură emblematică a criticii societăţii industriale, s-a străduit să demonstreze că medicina organizată ucide într-o mult mai mare măsură decât vindecă. Exemplul cel mai senzaţional, deşi imposibil de verificat a fost acela că o grevă a medicilor a coincis cu o remarcabilă scădere a ratei mortalităţii.

O asemenea critică deşi imposibil de urmat în toate consecinţele sale ar putea însă să stimuleze o reflecţie mai activă asupra medicinii de stat din România.

Este vădit că spitalele încă de la apariţia lor au depersonalizat actul medical transformându-l pe pacient într-un simplu obiect al manevrelor medicale. Odată intrat în spital, odată îmbrăcat în hainele obligatorii, persoana îşi pierde identitatea şi statului social, fiind privată inevitabil de sentimentul demnităţii sale. Desigur nu peste tot e la fel. Nu poţi compara un spital din Elveţia, acolo unde personalul medical este educat să păstreze faţă de pacient o politeţe desăvârşită cu familiaritatea brutală şi degradantă din spitalele româneşti. Aici medicul şi asistenta joacă rolul unor gardieni de rang superior faţă de nişte condamnaţi de un tip mai special. În general însă procedurile obiectivate şi aplicate după standarde îl pun pe pacient în situaţia de a experimenta condiţia unui obiect sau poate mai exact condiţia unui exemplar nereuşit dintr-un mare şeptel administrat centralizat.

Aceste lamentaţii perfect îndreptăţile despre sistemul spitalicesc s-au auzit de nenumărate ori, dar nimeni în România nu a tras de aici nici o concluzie şi nici un îndemn de acţiune practică. În lumea largă curentul anti-medicină apărut prin anii ‘70 ai secolului trecut au lăsat urme adânci în multe privinţe. În multe state ale Europei occidentale, de exemplu, tot mai puţine femei nasc la maternitate tocmai pentru a evita efectul inevitabil degradant al standardizării medicale. Este momentul poate ca şi în România strategii sistemului de sănătate să remarce că ceea ce s-a întîmplat la maternitatea Giuleşti se poate repeta oricând şi oriunde şi că soluţia ar fi ca tot mai puţine femei să nască la spital. În România condiţiile precare de locuire nu ar îngădui extinderea rapidă a procedeului, dar se poate începe cu cei care îşi pot permite aceste lucru. Aşadar ar fi de evitat să se arunce tot mai mulţi bani în gaura neagră a spitalelor şi să se urmeze, în schimb, calea individualizării şi externalizării actului medical.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu