Cât de leneş e ţăranul român

Vorbind despre posibilităţile limitate ale statului social, preşedintele Traian Băsescu a făcut un comentariu economic mai larg:

" Cum poţi să faci un stat social dacă economia, şi scuzaţi-mă că o spun, chiar poporul are performanţe limitate? Muncim 8 ore, când vom învăţa să nu mai lăsăm 3 milioane de hectare nemuncite. Că nu vin miniştrii să are pământul, nici să-l cultive. Când vom învăţa că, decât să stau la cârciuma satului, mai bine bag plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei? Trebuie să ne hotărâm să fim performanţi!

Imaginea aceasta a ţăranului sărac, care preferă să caşte gura la cer decât să muncească, este însă veche în istoria socială românească. Discursuri politice conservatoare, articole de doctrină sau texte literare au consolidat imaginea „ţăranului leneş”, laolaltă cu lamentaţiile descurajate ale burgheziei occidentalizante, care nu reuşea să întrezărească nici o soluţie.

Într-adevăr, odată cu reformele agrare şi succesivele împroprietăriri ale ţăranilor, de la finele secolului al XIX-lea şi până în primele decenii ale secolului XX, productivitatea agarară a scăzut în România, punând sub semnul întrebării valoarea economică a reformelor întreprinse.

Dacă, odată cu dispariţia Partidului Conservator de pe scena politică, nimeni nu mai punea la îndoială valoarea morală a reformelor, totuşi efectele lor asupra economiei suscitau o nouă şi nu mai puţin pasionată dezbatere.

Economiştii PNŢCD de dinainte de război au propus, aşa cum ştim, o formă de cooperativizare agricolă, una care să comaseze proprietăţile funciare fărâmiţate prin moşteniri succesive. Dar eficaciatea muncii ca atare rămânea o problemă.

Sociologul român Ştefan Zeletin, într-o cercetare a cărei valoare e recunoscută şi astăzi („Burghezia română”), admitea, respingând perspectiva sentimentală a curentelor demofile (sămănătorişti, poporanişti), că anumite forme de constrângere au fost totuşi necesare. El a argumentat că „tocmelile agricole” care îl constrângeau practic pe ţăran să muncească pe marile latifundii, împotriva voinţei sale şi a libertăţilor constituţionale formal recunoscute, au avut la vremea lor un rost economic de necontestat, deoarece veneau să compenseze ceva din efectele negative ale „revoluţiei agrare”.

Capitalismul crease în agricultură o suprapopulaţie fără muncă, asociată paradoxal cu lipsa braţelor de muncă pe marile exploataţii agricole.

Ştefan Zeletin observa că tocmai fenomenul descris mai sus a provocat judecata foarte răspândită că „oamenii săraci sunt leneşi, că nu vor să muncească”, de unde a decurs şi „propunerea de a li se plăti cât se poate de puţin, pentru ca mizeria să-i silească la muncă”.

Zeletin adâncea însă analiza, arătând că „lenea ţăranului” era în realitate expresia sufletului său arhaic care nu mai găsea puncte de sprijin în noua ordine bazată pe eficienţă capitalistă. Deşi admitea că o formă de constrângere era îndreptăţită, Zeletin evita să facă o judecată morală („săracii sunt leneşi”), preferând una neutră de natură antropologică.

Astăzi, preşedintele Traian Băsescu pare să reia ad-litteram vechile plângeri privitoare la ineficienţa şi lenea ţărănimii române şi nu e de mirare că a provocat atâtea contrarietăţi.

Situaţia socială a „ţărănimii” române este totuşi mult diferită de aceea de acum un secol. O analiză sumară a agriculturii româneşti arată că suprafeţele agricole sunt chiar mai fărâmiţate decât atunci şi că ele nu sunt muncite prost, ci pur şi simplu abandonate. Este categoric mai rău decât la începutul secolului XX când România continua să exporte produse agricole.

Totuşi există mari deosebiri. Populaţia rurală este îmbătrânită şi nu mai poate fi considerată cu adevărat o forţă de muncă validă. Tinerii, bărbaţi şi femei între 20 şi 40 ani au migrat masiv în agricultura sezonieră a Italiei, Spaniei, Olandei sau în alte activităţi mai statornice.

Iar bătrânii care nu mai catadicsesc să sape grădina din spatele casei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă şi care suferă de bolile tipice socitetăţilor sărace cu îngrijiri medicale precare şi cu speranţă de viaţă redusă. „Lenea” lor de primă instanţă ar trebui poate investigată şi altfel decât cu instrumetul tăios al judecăţii morale.

În sfârşit, întrebarea capitală, în ordine liberală, este dacă pentru aceşti agricultori mai e rentabil să cultive pământul în condiţiile în are costul lucrărilor agricole întrece beneficiile pe o piaţă invadată de produse ieftine de import.

Între agricultura românească şi alte zone agricole s-a creat un decalaj tehnologic radical, care descurajează orice iniţiativă. Nu întâmplător, specialiştii momentului îşi pun speranţele nu în revirimentul moral al ţăranului, ci în investiţiile străine.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu