Cât trebuie să te doară ca să spui că te doare?

Oamenii se nasc fără ştirea şi dincolo de opţiunea lor – iar aici noi trebuie să căutăm să nu fim nici absenţi, dar nici peste măsură euforici; nici indiferenţi, nici cîrcotaşi; nici abulici, dar nici injectaţi cu elixirul vieţii fără de moarte. Atunci cînd se naşte un om, noi toţi ceilalţi cred că ar trebui să ne bucurăm şi atît.

Oamenii se nasc, iar odată cu anii se însoţesc unii cu alţii: fie că se apropie unii de alţii atît cît să fie doar "bune cunoştinţe" – conjunctural sau pentru un timp mai îndelungat; fie că se împrietenesc – asta însemnînd că nimeni şi nimic, în afara morţii, nu poate despărţi vreodată pe doi prieteni, în toată viaţa lor (nu e ciudat că, iată, în timpurile noastre tot mai moderne, dacă pot să spun aşa, porunca "pînă cînd moartea ne va despărţi", legămîntul acesta teribil, deşi spus ori scris de obicei nu între prieteni, ci mai degrabă, desigur că din nevoia aceea a semnului care să ne fie mereu aducere aminte, între cei care se fac fraţi de cruce, nu e oare ciudat că legămîntul, pe care l-am numit mai înainte, pecetluieşte cel mai adesea nu iubirea, nu cununia, nu ceasul acela deplin în care bărbatul cu femeia lui se adună unul cu altul în faţa lui Dumnezeu şi se fac prezentările cereşti, ci prietenia?)

Desigur că a fost doar o întrebare retorică. În fapt, eu fac aici o mărturie, eu dau aici o declaraţie, cum se spune "pe propria răspundere" (formula consacrată, clasică este "aceasta e declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez"!), aşadar eu dau aici o declaraţie despre o problemă care mă preocupă de mai multă vreme şi la modul cel mai acut. În fapt, este vorba de semnele şi semnalele vremurilor noastre, pe care eu le-am tot primit anii aceştia: de la oameni în general, cunoscuţi ori necunoscuţi încă, dar mai ales de la oameni dragi mie, pe care, pe unii dintre ei, i-am socotit cîndva prieteni.

Semnele şi semnalele acestea mi-au întors privirea, mai întîi cu mîhnire, apoi cu o neînţelegere grea, după care cu o revoltă teribilă, dar omenească desigur, înspre propria oglindă "la care te aşezi şi plîngi", vorba unui poet contemporan.

În fapt, e vorba de întrebarea, poate cea mai grea, la care încerc să aflu un răspuns, şi la care cred că fiecare om e dator să încerce să afle propriul răspuns: Mai sîntem noi, oamenii moderni, în stare să trăim propria viaţă, sau sîntem de fapt trăiţi de vieţi străine fiinţei noastre? Sîntem noi, oamenii moderni, în stare să ne trăim moartea, ori murim pur şi simplu, fără ştirea şi fără consimţămîntul nostru?

Aici în România – dar eu cred că şi în alte locuri, metaforic vorbind "mai însorite", la alte popoare adică, la alte civilizaţii care, pentru a fi drept pînă la capăt, eu cred că acestea sînt adesea fetişizate de intelectualii noştri transnaţionali, de predicatorii de serviciu din fostul lagăr comunist –, aşadar la noi în România, dar şi în alte locuri, nu ştiute, ci mai degrabă dorite, visate fără prihană şi fără păcat, de cînd ne naştem şi pînă atunci cînd murim mulţi şi foarte mulţi dintre noi pretindem, "români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi" – am reprodus mult uzitata şi batjocorita lozincă (batjocorită acum, că ne dă mîna, altfel spus după ce începînd cu în urmă cu 20 de ani ne-a fost livrată engros şi endetail libertatea ca sarcină!) a aceluia împuşcat dintre noi, aşadar mulţi sau foarte mulţi dintre noi pretindem, alţii chiar clamăm şi declamăm, că de cînd sîntem născuţi şi pînă atunci cînd murim, trăim. Altfel spus, că ne ocupăm cu trăitul, cu "meseria de a trăi" – cum sună titlul binecunoscut al lui Cezare Pavesse.

Adevărul e că în lumea noastră modernă – ori postmodernă, cum o numesc acei, cum să le spun, teoreticieni ai fiinţei?, academicieni ai studierii lui Dumnezeu? –, spus mai simplu, în lumea noastră contemporană noi oamenii nu ne mai punem problema, dintotdeauna esenţială, însă în timpurile noastre tot mai acută, a locului nostru. Altfel spus, a locului ce ni s-a dat şi căruia noi nu trebuia decît să-i punem un nume, explicit, să îl locuim, să îl însemnăm cu insemnele trecerii noastre pămînteşti, şi cu izbînzile fiinţei noastre, pentru ca în felul acesta utopia să se facă realitate.

Miguel de Unamuno spunea aşa, împotriva disperării şi alienării fiinţei: "Fiecare om are cel puţin un loc pe lume unde să se poată duce." În adîncul fiinţei mele, eu ştiu că e aşa.

Nu ne mai punem problema, pe care eu o resimt în ultimii mei ani de pînă acum de o gravitate deopotrivă pioasă şi severă, a intervalului dintre ceasul cînd sîntem născuţi şi pînă în ceasul în care murim. Mai exact, pînă în ceasul în care sîntem muriţi – am ales această sintagmă pentru a rămîne în baza de date a lumii noastre alienate, în care trăim cumva pe credit, în patrimoniul ei de sclipici şi de mucava.

În felul acesta, ca şi viaţa ("o viaţă de om", nu e aşa?!), şi moartea ni se întîmplă fără ştirea şi fără voia, fără consimţămîntul nostru. Altfel spus, fără să dăm seama nici de una, nici de cealaltă.

Fără să ne acomodăm, fără să ne împrietenim nici cu una, nici cu cealaltă.

Autor: George Arun
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu