Câteva modele de depolitizare a Curţii Constituţionale

Viaţa politică românească trăieşte de mulţi ani cu sentimentul apăsător că nu există nici un arbitru imparţial şi că deciziile celei mai înalte instanţe, Curtea Constituţională, sunt politizate. Opoziţia a făcut propuneri pentru schimbarea modului de numire a judecătorilor, dar majoritatea politică nu pare să aibă, deocamdată, nici un interes să schimbe sistemul actual.

De-a lungul timpului însă toate partidele au adus, pe rând, cele mai grave reproşuri Curţii Constituţionale, ceea ce sugerează că o schimbare ar fi cu adevărat benefică. Iar modéle sunt destul de numeroase şi cu suficient prestigiu ca să fie luate măcar în considerare.

Modéle non-partizane

În Germania, de pildă, Curtea Constituţională Federală este compusă din două Camere a câte 8 judecători. Jumătate din membrii fiecărei Camere este aleasă de Bundestag şi cealaltă jumătate de Bundesrat, dar în ambele Camere e nevoie de cel puţin 2/3 din voturi. E o măsură de precauţie menită să împiedice alegerea unor candidaţi care nu reuşesc să treacă dincolo de o anumită cantonare politică.

În Italia funcţionează un model mai complicat, dar cu restricţii asemănătoare. Curtea este alcătuită din 15 judecători numiţi după cum urmează: 5 de Parlament în Camere reunite, 5 de către cele mai înalte instanţe judecătoreşti şi 5 de către Preşedintele Republicii. Parlamentul îi alege pe cei 5 membri cu cel puţin 2/3 din voturi. Dacă această majoritate nu se întruneşte în primul tur, se mai fac încă 2 tururi de scrutin cu aceeaşi majoritate şi, dacă nici atunci nu se alege nimeni, se ajunge în ultimul tur de scrutin, care pretinde însă, la rândul său, cel puţin 3/5 din voturi. Alţi 5 judecători provin din sistemul judiciar, iar Preşedintele caută, în mod tradiţional, să asigure un cât mai bun echilibru între ideologii.

În Belgia, Curtea Constituţională are 12 judecători numiţi de Rege în baza unei liste care i se prezintă alternativ de Camera Reprezentanţilor şi de Senat şi care cuprinde câte 2 candidaturi, votate însă cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul membrilor prezenţi. De regulă Regele îl numeşete pe acela care se află primul pe listă.

Modelul francez

Franţa are însă un model care permite, într-o mare măsură, celor aflaţi la putere, să-şi impună candidaţii preferaţi în Consiliul Constituţional. Consiliul are 9 membri aleşi pe 9 ani, dar cu o perioadă de înnoire odată la 3 ani. Un membru este desemnat de Preşedintele Republicii, un altul de către preşedintele Adunării Naţionale şi un al treilea de către preşedintele Senatului.

Propunerile acestea sunt supuse avizului comisiilor parlamentare de specialitate. Propunerea Preşedintelui de republică are nevoie de avizul ambelor Camere, iar celalalte propuneri sunt avizate doar în camerele respective. Limitarea opţiunilor partizane este însă foarte slabă.

Preşedintele nu poate face numirea în cazul în care candidatul său a întrunit mai mult de 3/5 opţiuni negative şi la fel se întâmplă şi cu celelalte propuneri. Aşadar o candidatură nu poate fi respinsă decât dacă împotriva sa se pronunţă o cvasiunanimitate din membrii comisiilor de specialitate.

Sistemul românesc a împrumutat mult din modelul francez. Preşedintele României îşi poate numi însă preferaţii fără nici cea mai mică cenzură, iar în cele două Camere candidaţii sunt aleşi cu votul majorităţii membrilor. Pur şi simplu majoritatea politică constituită la un moment dat îşi poate impune toţi candidaţii, indiferent de opinia opoziţiei, iar dacă Preşedintele aparţine şi el majorităţii, aşa cum se întâmplă astăzi, atunci politizarea Curţii Constituţionale este deplină.

Durata mandatului şi termenul de înnoire a mandatelor mai poate asigura o alternanţă şi un echilibru, dar apar situaţii în care Guvernul are pur şi simplu o majoritate certă la Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională a ajuns să fie percepută ca o a treia cameră a parlamentului, cu aceeaşi majoritate ca şi celelalte două şi, în linii mari, cu acelaşi tip de loialităţi. Dar uneori majoritatea însăşi s-a considerat trădată şi de aceea s-ar impune ca legiuitorul să-şi îndrepte privirile şi către alte modéle.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu