Câteva reflecţii despre un proiect de ţară

Relaţia dificilă cu Europa occidentală şi unirea cu Basarabia sunt două probleme mai strâns legate între ele decât se crede îndeobşte. Chiar şi cele mai competente analize le plasează în capitole distincte, ca şi cum prima ar fi o problemă de societate, iar cea de a doua un capitol de geopolitică rezervat elitelor iniţiate. În realitate, rezervele Occidentului faţă de o unificare politică a celor două state nu se explică doar prin opoziţia Rusiei, ci în primul rând prin neîncrederea în capacitatea României de a administra acest proces complex de integrare. Tocmai pentru că România este percepută ea însăşi în Europa ca o problemă potenţială, integrarea Moldovei apare ca indezirabilă, căci ar risca să amplifice problemele.

Mulţi români se consideră nedreptăţiţi de această circumspecţie, căci - semnalează ei – României pare să i se refuze ceea ce i s-a permis Germaniei. Să nu uităm că au fost şi opoziţii semnificative faţă de reunificarea Germaniei, dar, simplificând, să spunem doar că tinerii est-germani nu au pornit să caute locuri de muncă mai bine plătite în Ţările de Jos sau în Marea Britanie, ci în Germania de vest, care a asumat astfel toate costurile de integrare, inclusiv pe cele mai puţin cuantificabile. Germania a absorbit toate şocurile în interiorul ei şi nu a apelat la ”solidaritatea europeană”.

Problema aceasta a deplasării unor mari mase de oameni dobândeşte însă în România un tratament straniu, prin caracterul lui uniform: aici se spune pe toate drumurile, de la stânga socialistă la dreapta conservatoare, că libera circulaţie a forţei de muncă este un factor de creştere economică. E adevărat că forţa de muncă ieftină e bună pentru afaceri, dar când ea începe să apese asupra bugetelor locale nu mai este atât de ieftină pe cât pare şi, în plus, apar mereu şi alte costuri care nu pot fi măsurate şi care sunt totuşi legate intim de calitatea vieţii. Iată de ce liberalismul ecumenic din politica românească conţine o necunoaştere sau poate o ipocrizie.

Problema integrării unei provincii noi în Uniunea Europeană este însă mai largă şi tocmai de aceea nu este lăsată astăzi pe seama României. Dacă Bucureştiul ar inspira încrederea că poate reproduce dincolo de Prut toate structurile administrative, judiciare, economice de tip european şi că ar avea puterea să asume costurile de integrare, unirea cu Basarabia ar fi mult mai uşor validată de toate cancelariile europene. Rusia ar continua, desigur, să fie un obstacol, dar se uită mereu că ea este percepută ca alternativă tocmai pentru că România este atât de puţin convingătoare.

Iată prin urmare că reticenţa cu care românii sunt priviţi în Vest şi lipsa de sprijin pentru unificarea politică a statelor româneşti sunt cel puţin pe jumătate parte a aceleiaşi probleme.

Se înţelege de aici că atâta vreme cât România este o ţară instabilă, nesigură de ea însăşi, cu mari probleme sociale şi cu largi tendinţe migratorii, unionismul nu poate fi privit ca proiect viabil. Din nefericire, aceste atitudini occidentale (implicite şi sugerate) sunt percepute adesea ca poziţii anti-româneşti. Este o mare neînţelegere.

Cu toate că occidentul a intrat - cu toate contradicţiile vizibile - într-o epocă post-naţională, un proiect ca acela pe care l-ar putea propune românii şi care este vizibil alimentat de un naţionalism de dată mai veche nu stârneşte opoziţii ideologice, ci pur practice. Europa nu condamnă naţionalismul, decât în măsura în care el aminteşte de adversitatea frontierelor de altădată, dar dacă el lucrează, dimpotrivă, prin expansiune şi integrare, nu poate fi decât o energie pozitivă, privită cu simpatie.

Rezultă de aici că unirea cu Basarabia nu poate fi deocamdată un proiect în sine, ci doar consecinţa unui proiect politic care ar transforma România într-o ţară robustă, cu o economie prosperă şi o societate sigură de ea însăşi. O ţară capabilă să construiască autostrăzi şi căi ferate într-un termen rezonabil, cu o administraţie corectă, cu o şcoală modernă şi competitivă, cu un spaţiu public guvernat de spirit critic şi bună credinţă, o ţară în care oamenii ar găsi căi de manifestare pe toate planurile, încetând să mai plece, o astfel de ţară ar putea propune unirea cu Basarabia ca o formă naturală de revărsare a propriei forţe. Unirea cu vechea provincie românească din stânga Prutului ar putea fi consecinţa şi răsplata pentru reuşita unui proiect de ţară.

Există însă riscul ca ecuaţia să fie aşezată cu capul în jos: în loc să căutăm un proiect de ţară care să transforme România într-o ţară puternică şi sigură de ea însăşi, suntem tentaţi de un proiect nostalgic, care ne consolează pentru nereuşita noastră. Să nu ne lăsăm înşelaţi: recitarea baladei unioniste pe un fond de delăsare şi dezbinare nu reprezintă un proiect, ci doar o reverie perdantă.