1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Cînd profeţiile se mai şi împlinesc

Rodica Binder29 decembrie 2008

"Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale"- este cartea care l-a făcut celebru în întreaga lume pe Samuel Huntington. Ilustrul politolog s-a stins din viaţă la 81 de ani.

https://p.dw.com/p/GOJC
Politologul Samuel Huntington, profesor la Harvard University, prezentîndu-şi la Berlin în 2001 tezele tratatului său despre ciocnirea civilizaţiilorImagine: picture-alliance/ dpa

Anii care au urmat după încetarea Războiului Rece i-au dat dreptate nu lui Francis Fukuyama care proorocea „sfîrşitul istoriei” ci lui Samuel Huntington care întrevedea în coliziunea culturilor un factor de viitoare conflicte. Ilustrul profesor american, care poate ar fi preferat să nu-şi vadă toate prezicerile confirmate de realitate, a încetat din viaţă în vîrstă de 81 de ani. Ideile lui însă rămîn mai actuale ca oricînd

„Cred că identităţile, antagonismele şi filiaţiile culturale vor juca nu doar un simplu rol, ci un rol major în relaţiile dintre state.” În aceşti termeni riposta Samuel Huntington la criticile aduse lucrării sale capitale „Ciocnirea civilizaţiilor” apărută în 1996 care l-a făcut celebru în întreaga lume, tradusă fiind în peste 30 de limbi.

Contestate cu vehemenţă de unii, idolatrizate de alţii, tezele şi cărţile lui Samuel Huntignton au polarizat spiritele consolidîndu-i autorului reputaţia de a fi fost unul din cei mai influenţi politologi ai ultimilor 50 de ani.

Maestru al provocărilor academice, Huntington şi-a petrecut aproape 6 decenii din viaţă în mediul universitar, întreţinînd concomitent strînse relaţii cu cercurile înaltei politici americane. Prieteni apropiaţi i-au fost, între alţii, Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski, cel dintîi un legendar fost ministru american de externe cel de-al doilea, un excelent consilier în probleme de securitate.

În cercul cunoscătorilor, cei trei prieteni treceau drept reprezentanţii şi promotorii unui „paleorealism” politic.

Viziunile lui Huntington însă, depăşind prezentul imediat, au fost mai sumbre decît ale iluştrilor săi amici fiindcă profesorul de politică internaţională de la Harvard era obişnuit să cutreiere şi spaţiile vaste aflate dincolo de careul de joc al politicii fără a se teme de potenţialul conflictual al revelaţiilor pe care avea să le facă în împrejurări nu totdeauna favorabile veridicităţii lor.

Astfel, şi cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”, germinată de un articol publicat deja în 1993 în revista „Foreign Affairs”, a „explodat” într-o perioadă ce părea să dea mai degrabă dreptate viziunilor ceva mai optimiste ale lui Fukuyama.

Samuel Huntington întrevedea viitoarele conflicte generate nu de ideologii ci de faliile culturale şi de civilizaţie existente între occident, extremul orient şi islam:o teză incomodă şi inoportună – confirmată flagrant de ceea ce a urmat după 11 septembrie 2001.

Huntington şi-a dublat previziunile de recomandări apte în parte să dezamorseze viitoarele conflicte. Occidentul de pildă, ar trebui să accepte caracterul incompatibil al diferenţelor culturale şi de civilizaţie şi să li se adapteze dacă doreşte să supravieţuiască. El ar trebui să-şi consolideze valorile proprii, să renunţe la idealul impunerii cu orice preţ a unei democraţii universale, ideal propagat de administraţia Bush. Evident că astfel de aserţiuni nu-l puteau plasa pe Huntington (democrat convins) decît în tabăra opusă neo-conservatorilor deşi nu puţine din ideile sale corespundeau chiar unor poziţii îmbrăţişate de aceştia.

De pildă, cu volumul intitulat „Cine suntem ?” Huntington declanşează o nouă polemică întrevăzînd în masiva imigraţie hispano-americană de confesiune catolică în Statele Unite, un puternic factor de eroziune a identităţii anglo-saxone şi a tradiţiilor confesionale protestante ale naţiunii americane.

Într-unul din ultimele sale interviuri, Samuel Huntington admitea că nu doar diferenţele culturale deţin un potenţial conflictual, făcînd trimiteri la divergenţele interne ale lumii islamice, la factorii demografici,la rata mare a natalităţii care,generînd un „excedent” de populaţie tînără masculină în condiţiile şomajului, ale subdezvoltării, pauperităţii şi inculturii, alimentează un ideal rezervor de recrutare a viitorilor războinici în numele lui Allah. Deloc conformă spiritului corectitudinii politice, ideea maestrului a stîrnit din nou controverse în mediile intelectuale aflîndu-şi ecou şi în textele ceva mai recente ale filozofului german Peter Sloterdeijk, ale eseistului Hans Magnus Enzensberger,ale publicistului Henryk M.Broder, texte vizînd şi pericolul pe care-l prezintă islamismul la adresa valorilor şi stabilităţii occidentului.

Unul dintre cei care contestă cel mai vehement teoria conflictului civilizaţiilor, clash-ul culturilor, este istoricul şi demograful francez Emmanuel Todd.

El susţine că fundamentalismul şi terorismul nu ar fi decît tipice simptome ale unei crize provocate de rapidul proces de modernizare care ar fi cuprins şi lumea islamică. Dacă viitorul rămîne deschis , prezentul imediat pare a confirma, măcar în parte, cîteva din tezele pe care Samuel Huntington le expunea deja în urmă cu peste un deceniu în des citatul său volum „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”.