Cît adevăr conţin biografiile

Recenta biografie a Angelei Merkel nu a strălucit prin dezvăluiri senzaţionale despre anii tinereţii ei în fosta RDG. Zarva mediatică iscată la apariţia cărţii s-a stins mai repede decît şi-ar fi dorit unii adversari ai cancelarei.

O altă biografie recentă, cea a artistului plastic Joseph Beuys, considerat de unii drept un Messia al artei moderne, trece drept „scandaloasă”. Motivul? Autorul scrierii, Hans Peter Riegel, specializat în luarea sub lupă a vieţii artiştilor plastici, îl prezintă pe Beuys ca şi cum acesta ar fi fost doar un escroc, vînturînd idei fascistoide. Ceea ce, pentru unul din cei mai influenţi artişti ai secolului al XX-lea, care trecut în nefiinţă nu mai poate riposta, ar putea echivala cu o ţintuire definitivă la stîlpul infamiei.

În realitate, „simpatiile brune” ale lui Beuys erau deja cunoscute. Dar biografii ştiu între timp şi ei prea bine că potenţialul provocator al unei scrieri, scandalul pe care aceasta îl poate stîrni, fac opusul mai vandabil, mai ales atunci cînd autorul se prevalează a fi deţinătorul unor adevăruri pînă nu demult ascunse despre subiectul cărţii. Care, susţine Riegel în volumul său despre Beuys, şi-ar fi camuflat şi cosmetizat el însuşi autobiografia, spre a-şi ameliora „imaginea”.

Cheia operei artistului (1921-1986), rezultă din recenta scriere, ar furniza-o contactul lui cu scrierile şi învăţăturile ezoterice ale lui Rudolf Steiner. Beuys ar fi fost apoi un naţionalist pînă în măduva oaselor, frecventînd cercurile foştilor nazişti.

Toate aceste păcate ale artistului au fost dinainte cunoscute. Ce lipsea era abundenţa detaliilor şi indiciile unei înclinaţii spre mitomanie a artistului. Beuys fusese în timpul războiului radiotelegrafist la bordul unui avion militar. În 1944, aparatul s-ar fi prăbuşit în Crimeea iar artistul, grav rănit, ar fi fost tămăduit de tătari. În realitate, aparatul de zbor a aterizat forţat. În urma şocului, viitorul artist s-a ales doar cu o uşoară comoţie cerebrală.

Se ştia însă la fel de bine, şi înaintea apariţiei recentei biografii a lui Joseph Beuys, că el avea o înclinaţie vădită în a-şi regiza trecutul, spre a se pune într-o lumină cît mai favorabilă în ochii contemporanilor şi ai posterităţii.

Dar poate fi el făcut mincinos şi impostor doar pentru atît? Şi poate fi acuzat Beuys de plagiat doar fiindcă a preluat tale quale, prezentîndu-le ca aparţinîndu-i doar lui, o serie de idei ale lui Rudolf Steiner? Care nu a fost singurul său mentor, artistul fiind nu mai puţin influenţat de romantismul german, de filozofia lui Nietzsche, de ştiinţele naturii.

Cît despre relaţia lui Beuys cu naţional-socialismul, ea a fost deja elucidată critic în biografia semnată de Frank Gieske şi Beat Wyss. În aceeaşi lucrare se aminteşte că, dacă Beuys ar fi trăit tot atît cît colegii săi de generaţie, un Martin Walser sau un Günter Grass, întrebările cu care ar fi fost confruntat ar fi fost mult mai dure. Pe bună dreptate, căci artistul a făcut unele referiri insuportabile la Holocaust şi la ororile comise de nazişti.

Noua biografie a lui Joseph Beuys, ca şi nenumăratele biografii şi scrieri apărute în acest an jubiliar despre compozitorul Richard Wagner, ca şi cele mai vechi despre filozoful Heidegger, se opresc cu insistenţă asupra trăsăturilor negative de caracter, asupra petelor de umbră şi zonelor de întuneric din pămînteasca lor existenţă. Mai puţin asupra valorii creaţiei, asupra genezei operei.

Dilema nu este omul sau opera. Soluţia justă rămîne şi omul, şi opera.