Cît de bine este totul cînd se termină cu bine?

Temerile s-au adeverit: conferinţa ONU de la Geneva a fost marcată de scandalul provocat de inacceptabilul discurs al preşedintelui Iranului, Mahmud Ahmadinejad, care a declanşat un legitim şi imens val de proteste.

Cît de eficient a fost boicotul?

Preferabil ar fi fost ca unii dintre cei care au protestat pe bună dreptate să o fi făcut în plenul conferinţei, aşa cum a procedat şeful delegaţiei norvegiene. A fost unicul reprezentant al democraţiilor occidentale care a menţionat clar şi răspicat că Ahmadinejad, violînd flagrant limitele libertăţii de opinie, a comis exact ceea ce conferinţa ONU de la Geneva şi-a propus să combată cu toată puterea: instigarea la ură.

Dacă de la tribuna conferinţei mai mulţi ar fi protestat, este posibil ca încă din prima zi a reuniunii să se fi discutat mai intens despre tema propriu zisă a acesteia decît despre abjecta înscenare la care s-a dedat preşedintele Iranului.

Totuşi, organizatorii conferinţei au izbutit deja a doua zi să facă posibilă adoptarea unui document final, pregătit în decursul mai multor şedinţe succesive. Erorile conţinute în documentul de la Durban, cînd conflictul din Orientul Apropiat era desemnat ca fiind singurul conflict internaţional, nu se mai repetă acum. Şi nu au mai lipsit, cum nu puţini s-au temut, nici referinţele la Holocaust, care nu are voie să fie dat uitării.

O victorie greu obţinută

În documentul de la Geneva nu au fost incluse, aşa cum unele state cu tendinţe fundamentaliste şi-ar fi dorit, criticile la adresa presupuselor „defăimări” ale unor religii – vizată nefiind alta decît religia islamică. În schimb, a fost aflată o formulă compatibilă cu dreptul la libertatea religioasă, stipulat în cele două convenţii fundamentale ale ONU pentru apărarea drepturilor, aşa numitul „pact civil”.

Astfel, declaraţia finală de la Geneva este exact documentul deja aprobat de peste 180 de state membre ale ONU , elaborat săptămîna trecută, cînd la şedinţele de pregătire au participat atît reprezentanţii Germaniei cît şi cei ai Uniunii Europene.

Prin urmare, a dispărut şi motivul de a mai boicota conferinţa. Pe de altă parte, victimelor rasismului în lume, care au nevoie stringentă de ajutor, boicotarea conferinţei nu le este oricum de vreun folos. Ele pot profita în schimb de măsurile, de conceptele de prevenţie ale societăţilor civile.

Experienţa apusului ca perspectivă de viitor

Documentul conţine poziţionările politice necesare precum şi principiile de drept care pot veni în ajutorul numeroaselor victime lipsite de protecţie socială, supuse unor condiţii de muncă umilitoare, vecine cu sclavia. Protecţia acestora constituie unul din prinicipalele puncte ale documentului final prin care este depăşită declaraţia finală de la conferinţa din Durban din 2001.

Aşadar, conferinţa de combatere a rasismului de la Geneva şi-a regăsit subiectul, dînd răspuns unor întrebări dramatice: de pildă cum pot fi protejaţi de discriminare, umilire şi marginalizare, cei care împinşi de sărăcie şi de modificări climatice nefavorabile, sunt nevoiţi să emigreze în alte ţări şi ţinuturi.

Cum poate fi cultivată toleranţa, cum poate fi purtat un dialog calm într-o societate complexă, multiculturală? Care sunt experienţele naţionale care pot fi extrapolate în plan internaţional?

Statele Unite ale Americii şi ţările Europei pot contribui exemplar la dezvoltarea acestor perspective trasate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi, în acelaşi timp, pot reduce la insignifianţă intervenţiile de felul celeia la care s-a dedat Ahmadinejad. O pot face angajîndu-se în favoarea cauzei şi nu boicotînd conferinţele care îi sunt consacrate.

Autor: Ute Mast-Kirschning / Rodica Binder
Redactor: Medana Weident