Căile de urmat sunt destul de simple

Cât de simplă este totuşi ecuaţia politică românească! Dacă USL va câştiga alegerile, aşa cum anticipează sondajele de opinie, va putea forma guvernul fără greutăţi ieşite din comun. Preşedintele, aşa cum a dat de înţeles, nu va ceda uşor şi va căuta să rupă alianţa, dar dacă liberalii şi social-democraţii vor fi solidari, nu va exista în afara lor altă soluţie artimetic valabilă. Dacă votul popular este ceva relativ în democraţiile reprezentative mai ales în cele cu vot majoritar (termenul sună ironic), supremaţia majorităţii parlamentare este ceva care se verifică riguros, întotdeauna şi peste tot, la fiecare investire sau demitere a guvernului. Iată de ce spaimele care travesează anumite medii în ultimile zile nu sunt cu totul justificate.

Să admitem că preşedintele va chema partidele separat la consultări. Aşa cum am arătat cu altă ocazie (”Şarada preşedintelui”) disocierea dintre ”partide” şi ”alianţe” nu este întru totul justificată şi pare în contextul actual un abuz. Preşedintele invocă legea partidelor şi Constituţia, exploatând o incoerenţă a sistemului legal care uită să definească răspunderile constituţionale ale ”alianţelor”. Este ca şi cum alianţele de partide, deşi sunt nevoite să se înscrie cu acte în regulă, nu ar prelua întreaga responsabilitate a partidelor. Cu siguranţă că asistăm la o neglijenţă a legii. În situaţii mult mai puţin importante, legea precizează că o societatea comercială, de pildă, care a preluat o licenţă preia toate obligaţiile care decurg de aici, inclusiv cele din trecut. Preşedintele procedează însă la fel ca un sistem birocratic, citind legea în litera ei strictă. Totuşi ar fi cu totul neproductiv ca USL să declanşeze o dispută pe această temă, care nu poate fi rezolvată uşor şi care riscă să provoace o dezbatere juridică interminabilă.

Aşadar ar fi mai bine pentru toţi ca prezumtivii câştigători să accepte condiţiile preşedintelui şi să-şi expună oferta separat. Doar de aceea se spune că politica este arta compromisului! O poziţie prea rigidă de ambele părţi, o postură ultimativă, nu va face decât să arunce în aer tot ce s-a făcut până acum şi să compromită şi ultima şansă a unei pacificări politice relative. Există partizani radicali care exultă la gândul unui nou scandal şi a unei noi suspendări oricare ar fi consecinţele. Dezastrul provoacă adesea o bucurie stranie, de o specie aparte şi al cărei rol a fost de prea multe ori trecut cu vederea. O schemă pur raţională nu poate niciodată să explice lucrurile până la capăt.

În sfârşit, admiţând că reuniunile de la Cotroceni se vor desfăşura după schema anunţată şi că la capătul lor, preşedintele va desemna o altă persoană decât cea indicată de formaţiunile câştigătoare, urmarea nu este deloc dramatică. Este foarte adevărat că va părea un adevărat scandal, dar majoritatea parlamentară reală şi nu presupusă, va decide fără drept de apel. Cu alte cuvinte, dacă USL va rămâne o alianţă solidară nu va avea nicio dificultate în a respinge oferta primului ministru desemnat. Iar abia din acest moment se va crea o stare de urgenţă, cu reverbaţii puternice în afara ţării şi în mediile economice care îl va obliga pe preşedinte să admită, pur şi simplu, oferta majorităţii constituite. Este greu de imaginat că se va putea repeta scenariul din 2009, atunci când preşedintele a făcut două desemnări cu scopul de a trage de timp. Atunci aştepta alegerile prezidenţiale, acum nu mai are ce aştepta.

Iar dacă, preşedintele va desemna o persoană, ipotetic alta decât cea desemnată de USL care va reuşi să obţină votul de investitură, atunci se poate spune că alianţa care domină astăzi viaţa politică se va ruina singură. Nu va fi o soluţie bună, căci o majoritate improvizată şi instabilă nu poate inspira încredere nimănui şi nu va face decât să anunţe de pe acum noi tulburări şi sciziuni, dar va fi proba faptului că USL şi-a trădat propriul contract de constituire. Se vede aşadar că, punând între paranteze sentimentele personale ale celor implicaţi, căile de urmat sunt destul de simple.