Căile Moldovei

Un analist cu o viziune limpede, neumbrită de iluzionări complezente, observa că orizonturile Republicii Moldova se îngustează pe zi ce trece. Câtă vreme aderarea la UE ţine de un viitor neprecizat, Valentin Naumescu descria variantele Republicii Moldova în aceşti termeni: ”Două ar fi opţiunile majore, în opinia mea: menţinerea pe orbita discursului pro-integrare europeană, care sună bine, dar nu duce nicăieri, sau revizuirea strategică adâncă a relaţiei cu România şi reconsiderarea oportunităţii proiectului unificării statale.” (Contributors.ro) Analistul se întreba însă la finele articolului său dacă ”România ca stat şi românii ca cetăţeni doresc cu adevărat să plătească un preţ pentru recuperarea Basarabiei”.

Nu putem răspunde la această întrebare, dar am putea încerca să descriem contextul mai general în care este pusă ea. Să observăm mai întâi că se împlinesc în curând 100 de ani de la încorporarea Basarabiei în Regatul României într-o ambianţă politică extrem de diferită. În epocă, ”unirea” a fost percepută îndeobşte ca o împlinire firească a idealului naţional şi era susţinută de doctrina autodeterminării naţiunilor promovate de Statele Unite. Era epoca naţionalismelor benigne şi emancipatoare, care nu prevesteau încă nimic înfricoşător. Astăzi însă, în ciuda persistenţei unui discurs naţionalist în anumite medii româneşti, naţionalismul ca forţă politică obiectivă, dincolo de opţiunile unei minorităţi ideologizate, se vădeşte slăbit dacă nu de-a dreptul anemic. Mulţimile de oameni nu îşi mai gândesc şansele de viaţă în cadrele statului naţional şi proba cea mai puternică este că aproximativ trei milioane de persoane au părăsit România în ultimii 10 ani şi exodul poate ar fi continuat dacă Europa nu intra subit în recesiune devenind alergică la migraţie. Este extrem de semnificativ că marea masă a celor plecaţi reprezintă o populaţie rurală sau suburbană cu un nivel redus de educaţie şi, fireşte, prea puţin condiţionată de un cadru cultural naţional. Muncile manuale necalificate nu au nevoie de abilităţi de exprimare lingvistică sau de repere culturale nici măcar în ţara de origine, ceea ce a permis exodul acesta neobişnuit de mare. Moldovenii din stânga Prutului pleacă ei înşişi cu multă uşurinţă nu doar în vest, ci mai ales la Moscova acolo se descurcă mai uşor cu rusa deprinsă în şcoală.

De aceea ar trebui poate să ne întrebăm nu dacă românii doresc să plătească un preţ pentru recuperarea Basarabiei, ci care ar fi motivele pentru care ar face-o. Aşa cum am văzut, unitatea naţională nu mai este o valoare de la sine înţeleasă şi indiscutabilă aşa cum era acum 100 de ani, fiind pusă, implicit la îndoială în fiecare zi. O puternică solidaritate a părut o vreme să se păstreze, exprimându-se prin sumele mari de bani de ordinelor miliardelor care au fost trimise în ţară în fiecare an, dar aceste remiteri sunt tot mai puţine şi tind să se stingă pe măsură ce trece timpul. În acelaşi timp singurul obiectiv major al românilor în contextul politicii europene a fost în ultimii ani – indiferent de partidul aflat la putere – păstrarea integrală a libertăţii de circulaţie, ca probă că nici stânga, nici dreapta nu mai pune o miză prea mare pe viaţa naţională autonomă.

Dacă privim lucrurile din perspectiva statului şi a puterii, lucrurile apar şi aici profund modificate. Cu 100 de ani în urmă - în epoca economiilor naţionale - o largă întindere de terenuri cu calităţi agricole ridicate era o valoare inestimabilă, după cum o populaţie mărită reprezenta o preţioasă rezervă de forţă de muncă pentru lucrările publice. Spaţiul fizic şi numărul oamenilor erau o sursă certă de bogăţie. Statul naţional ieşea indiscutabil sporit din orice nouă anexare de populaţii şi teritorii. Astăzi însă statul nu are, aparent, niciun câştig, dimpotrivă ia asupră-şi noi şi grele responsabilităţi de natură socială. Iată prin urmare că atât din perspectiva României ca stat şi cât şi din aceea a cetăţenilor ei se pune întrebarea nu dacă doresc să plătească un preţ, ci dacă au vreun motiv să o facă.

Cu toate acestea subiectul nu poate fi pur şi simplu închis, deoarece astăzi nu atât interesele naţionale ale românilor ar conta foarte mult, cât interesele geostrategice mai largi. Dacă românii prin propriile impulsuri nu par să aibă un mare elan unionist, Occidentul ca forţă globală animată de americani, ar putea reprezenta forţa care să apropie încetul cu încetul cele două state. România ar ieşi sporită, dar de data aceasta nu ca stat naţional după vechile tipare, ci ca frontieră estică a unui Occident preocupat să-şi continuie expansiunea.