Călugărul ispitit de icoană

În sonetul CXXX, William Shakespeare îşi descrie doamna inimii, lipsind-o de toate farmecele feminine. Ochii iubitei nu sunt rupţi din soare, buzele nu-i sunt de mărgean, sânul nu-i e alb ca zăpada, iar părul îi stă negru şi sârmos ca o mătură. În plus, adorata are o voce neplăcută, miroase urât şi merge fără nici-o graţie, târşâindu-şi picioarele. Shakespeare parodiază idealul feminin petrarchian, conştient fiind că numai aşa se poate elibera de tirania poetului italian.

Totuşi, serafica femeie a lui Francesco Petrarca a traversat şapte secole, fără prea multe zgârieturi. În ciuda intervenţiei lui Shakespeare, nobila domniţă rămâne până azi o concurentă redutabilă a feministelor mai grosiere.

O expoziţie Petrarca deschisă la muzeul Goethe din Düsseldorf documentează influenţa poetului italian asupra literaturii germane. Johann Wolfgang von Goethe, spre exemplu, a invocat muza petrarchiană în “Suferinţele tânărului Werther”.

Opera lui Petrarca nu se rezumă numai la canţonierul cu 366 de sonete dedicate frumoasei Laura. Este adevărat că poetul italian a folosit pentru prima dată în istorie imaginea inimii străpunse de săgeată ca simbol al amorului. Însă romantismul său ante litteram nu se opreşte aici: Petrarca este autorul primei descrieri de natură care depăşeşte simbolismul evului mediu. Pentru a se delecta cu frumuseţile naturii, el a urcat piscul muntelui Ventoux, dobândind astfel renumele de “părinte al alpiniştilor”.

Petrarca a dus o viaţă agitată, contrastantă cu armonia literaturii sale. Născut la Florenţa, el îşi urmează tatăl la curtea papală din Avignon. Imediat după absolvirea studiului de drept, Petrarca se călugăreşte şi porneşte în pelerinaj la mănăstiri cu biblioteci renumite. El citeşte autorii antici, pe care îi consideră precursori ai creştinismului. Primele sale texte, concepute în limba latină, sunt meditaţii pe tema pandantului credinţă- artă. Petrarca îmbină astfel arta evului mediu cu cea a renaşterii, devenind geniul promotor al umanismului timpuriu.

Mai târziu, dragostea călugărului va lua contururi mai pământene şi va fi exprimată în poezii idealiste, închinate unei iubite pe nume Laura. Aceasta icoană corespunde idealului feminin renaşcentist. În fapt, ea este oglinda unei stări de spirit estetizată.
Deşi opera filozofică a lui Petrarca inaugurează umanismul italian, călugărul îşi datorează notorietatea sonetelor sale de dragoste. Frumoasa inaccesibilă chinuie şi azi imaginaţia poeţilor.