Cancerul antidemocraţiei

După 14 ani de versiune aşa-zis „bolivariană”, latino-americană, a naţional-comunismului ceauşist, Venezuela s-a prefăcut din democraţie în republică bananieră. Altfel nu se poate explica de ce la cârma ţării se poate perpetua un preşedinte, care nu-şi poate lua funcţia în primire, oficial.

Cu toate acestea, graţie instituţiilor pe care le-a monopolizat şi populat cu oameni după chipul şi asemănarea sa, Hugo Chavez va rămâne şeful statului. Pe „termen nelimitat”, după cum au hotărât judecătorii. Ca şi cum ar fi monarh. Sau, cam aşa cum şi în România poţi fi senator în răspăr faţă de cutumele democraţiei liberale şi respectul datorat instituţiilor statului de drept. În fond, patronul efectiv al Antenelor, Dan Voiculescu/Felix, continuă să fie senator la fel ca Hugo Chavez preşedinte: fără jurământ.

„Cancerul lui Chavez”, scria joi ziarul spaniol El Pais, de la Madrid, „s-a transformat într-o farsă, furnizată de scandaloasa sentinţă a Curţii Supreme, care i-a oferit realesului preşedinte al Venezuelei‚ oricât de mult timp înainte de a-şi lua în primire funcţia, oficial”. În răstimp, „li se refuză cetăţenilor informaţiile adevărate cu privire la Chavez şi boala lui. Iar Venezuela nu are „oricât de mult timp la dispoziţie”…

Nici România. Şi nici oamenii care l-au ales senator pe Voiculescu. Faţă de aceşti oameni amânarea depunerii jurământului, menită, dacă n-are cauze medicale, să prelungească incapacitatea justiţiei de a-l condamna pentru corupţie pe oligarhul fondator al Trustului Intact, frizează pur şi simplu bătaia de joc.

În stilul său diplomatic, Cristi Preda notează, pe blogul său, că „statutul aleșilor spune că”, (dacă nu-ţi depui jurământul) „mandatul e invalidat”. Voiculescu a indicat…motive medicale care l-ar fi împiedicat să depună jurământul, obținând astfel un fel de amânare. Nimeni nu a fost curios să afle ce s-a (mai) întâmplat. Deunăzi, presa a consemnat însă faptul că Dan Voiculescu a apărut totuși în public, și anume la Viena”.

Or, dacă a ajuns în capitala Austriei, probabil că Dan Voiculescu ar fi putut ajunge și la Palatul Parlamentului, reiese, în continuare, din nedumeririle perfect legitime ale europarlamentarului român. Care le-a solicitat colegilor săi din Parlament "să clarifice situația".

În reacţie, Voiculescu, personajul cheie din tripleta aflată la conducerea alianţei guvernamentale, USL, pretinde că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. “Dacă un parlamentar nu poate depune jurământul (din motive medicale) în ziua special dedicată acestei proceduri, trebuie să aştepte până la prima şedinţă de plen a Camerei în care a fost ales. Încă nu a fost o altă şedinţă de plen a Senatului. Dar va fi cât de curând şi totul se va rezolva”, afirmă textual fondatorul PC pe blogul său, înainte de a le adresa ameninţări adversarilor săi.

Or, nu prea există motive pentru a i se da crezare tocmai celui care a reprezentat cândva “soluţia imorală”.

Pe bună dreptate, Preda se întreabă dacă "Voiculescu a depus oare la secretariatul Senatului un certificat medical? Cine a aprobat amânarea? Crin Antonescu? Altcineva? Există un termen? Se va ajunge la invalidare?"

În fapt, întreaga Românie ar trebui să pună întrebări similare. De răspunsul lor depinde însăşi calitatea democraţiei româneşti. Să fim bine înţeleşi. Oricine are dreptul să fie bolnav. Chavez şi Voiculescu nu fac excepţie.

Dar statul de drept şi democraţia reclamă luarea în serios a voinţei electoratului şi a funcţiilor publice. În schimb discreditarea şi vidarea lor de sens şi autoritate morală prin amânarea sine die a învestiturilor, în conformitate cu interese de putere străine de ale naţiunilor în cauză, le administrează o lovitură grea. Poate chiar lovitura de graţie.

Sigur, analogia dintre Venezuela şi România are limitele ei. În România încă mai funcţionează o justiţie independentă. În Venezuela, după 14 ani de Chavez, independenţa Curţii Supreme pare să fi dispărut complet.

Şi nu e oare semnificativ faptul că, în timp ce Voiculescu pare să îşi manifeste plenar dispreţul faţă de cetăţenii care i-au dat votul, - n-ar fi, de altfel, prima oară că Felix se joacă de-a uite senatorul nu e senatorul - piesele centrale ale maşinăriei sale de propagandă s-au năpustit cu o furie demnă de o cauză mai bună chiar asupra CSM? În speţă asupra Oanei Schmidt Hăineală, asupra lui Cristi Dănileţ şi a Alinei Ghica?

CSM, se ştie, garantează independenţa magistraţilor, a procurorilor şi judecătorilor, pe scurt, independenţa justiţiei şi joacă o partitură esenţială în procesul complex al desemnării celor care vor prelua sarcina combaterii corupţiei la nivel înalt. Iată unde se ascunde substratul real al amplei campanii dezlănţuite pentru aşa-zisa "reformare", în fapt pentru controlul la sânge al acestei instituţii, prea independente de bună seamă, pentru gustul oligarhilor şi baronetului corupt, dacă la timona ei se află un magistrat ireproşabil ca Oana Hăineală.

Ce înseamnă toate acestea pentru libertate, nu e greu de ghicit. Dacă în România triumfă turnătorii îmbuibaţi şi clica lor de subalterni promovând vrăjmăşia ireductibilă faţă de independenţa justiţiei şi instituţiile statului de drept libertatea e pe moarte. Diagnosticul este cu atât mai trist cu cât prea puţini cetăţeni par să sesizeze miza bătăliei actuale şi să se revolte.

În cauză nu sunt nici cancerul lui Chavez şi nici prezumtiva boală voiculesciană, oricare ar fi ea, dacă există sub altă formă decât obsesia fostului turnător al poliţiei politice comuniste de a dribla cu orice preţ justiţia.

Avem în faţă un verdict de cancer al societăţii deschise. Să poţi manipula după bunul tău plac funcţiile şi instituţiile, să controlezi puterea, executivul, legislativul şi mare parte a presei şi să poţi pune prin ele adevărul şi justiţia pe butuci fără să scandalizezi prea multă lume şi să declanşezi o contrareacţie indică existenţa unei metastaze. Iată cum s-ar putea articula sentinţa capitală pentru democraţie.