Candoarea Constituţiei

Prim vicepreşedintele PDL Cristian Preda susţine că, în decembrie, preşedintele nu ar trebui să-l desemneze premier pe Victor Ponta, deoarece acesta ar fi demonstrat ”că nu vrea sau nu poate” să-şi exercite funcţia de premier: ”Victor Ponta a plecat trântind uşa din CSAT”. E adevărat că problema e reală. Dacă Victor Ponta şi Traian Băsescu nu pot sta împreună mai mult de 5 minute, situaţia politică devine intenabilă.

Dar deşi raporturile personale sunt importante, deşi psihologia cu componenta sa iraţională joacă un rol mai mare decât ne-am putea dori, nu aceasta este problema principală. Întrebarea de bază este dacă preşedintele poate refuza propunerea unei majorităţi constituite. Ne întoarcem iarăşi exact de unde am plecat: Are preşedintele dreptul să desemneze ca prim-ministru pe cine doreşte, în pofida partidelor majoritare?

În sinea lor, deşi evită discuţia, liderii USL se tem tocmai de această perspectivă, iar declaraţiile lui Cristian Preda nu fac decât să confirme că îngrijorările sunt îndreptăţite. Lumea uită însă că principalul motiv al suspendării preşedintelui este tocmai acesta: temerea că, după alegeri, preşedintele va căuta să reediteze manevra din 2009, atunci când a refuzat candidatura primarului Klaus Johannis. Ignorând complet majoritatea constituită, preşedintele a făcut atunci două desemnări arbitrare care au fost respinse de Parlament.

Partizanii săi îl îndeamnă de altfel să facă acest lucru şi după alegerile din decembrie, argumentând că textul Constituţiei îi permite şi chiar îi recomandă să desemneze pe cine crede de cuviinţă. În realitate Constituţia a prevăzut o limită, deşi una subînţeleasă. Într-un curs de drept constituţional publicat 1996, când problema avea o importanţă pur teoretică, profesorul Vasile Gionea, care a fost şi primul preşedinte al Curţii Constituţionale se întreba ”dacă Preşedintele are obligaţia să accepte persoana propusă de partidul majoritar sau poate propune şi o altă persoană?” Iată răspunsul său: ”Textul Constituţiei, scrie profesorul Gionea, îl obligă pe Preşedinte numai la consultări, nu şi la acceptarea propunerii făcute de partidul majoritar şi agrementul altor partide. Trebuie precizat însă că Preşedintele va trebui să negocieze desemnarea persoanei pentru funcţia de prim-ministru, pentru că altfel riscă un vot de neîncredere al Parlamentului, pentru viitorul Guvern.”

Se poate remarca imediat că cei care au redactat Constituţia – printre care s-a numărat în 1990 şi ţărănistul Vasile Gionea, – au pornit de la presupoziţia că toţi actorii politici sunt de la sine animaţi de bună-credinţă şi de dorinţa cooperării. Deşi textul nu o spune explicit, voinţa preşedintelui este limitată numai de bunele sale intenţii, pe care legiuitorul din 1991 le considera de la sine înţelese.

Istoria recentă ne-a arătat însă că legiuitorul a fost candid. Buna credinţă are ea însăşi accepţiuni concurente şi oamenii tind să înfrângă toate limitele atunci când nu există nicio forţă care să-i împiedice. În orice caz, în 2009 preşedintele Traian Băsescu nu s-a temut deloc că parlamentul ar putea da un vot de neîncredere, dimpotrivă, a părut să dorească acest lucru, pe care l-a planificat cu atenţie. Presupoziţia candidă a Constituantei din 1990 a fost dramatic contrazisă de cinismul realităţii.