Capitalism totalitar

Banii, se afirmă, n-aduc fericirea. Dar mai toţi ne străduim să-i facem, să-i înmulţim şi să-i păstrăm. Variile tiranii nu fac excepţie. Imensele averi strânse de diverşi dictatori din lumea a treia fac cu regularitate obiectul unor ample acţiuni de îngheţări de fonduri, iar apoi de transfer în conturile celor care îi debarcă pe tirani.

Ceea ce, în sine, pare bine. Atâta doar că, în cele mai multe state şi regiuni din lume, în care dispare o formă sau alta de stat autoritar, de dictatură sau de sistem totalitar, se instalează un nou regim opresiv.

În mai toate epocile, banii au fost şi continuă să fie un sinonim al puterii. Odată cu declinul dolarului şi al Americii - mama şi tatăl democraţiei moderne - şi odată cu degringolada dolarului, care se îngrămădeşte mai nou în visteriile Chinei comuniste, s-a abătut o primejdie mortală asupra libertăţilor politice.

Modelul de succes al timpului nu mai e statul de drept liberal, de tipul celui întemeiat în veacurile trecute de părinţii  fondatori ai Americii, în baza unor idealuri autentice de libertate învăţate prin intermediul revoluţiei burgheze englezeşti, ci dictatura cu tentă capitalistă.

China furnizează cazul tipic. Regimul de la Beijing a lăsat mult în urmă Coreea comunistă, spre deosebire de care, prin adecvare la un sistem de producţie sclavagisto-capitalist, a găsit aparent singura cale de a supravieţui fără recurs la şantajul nuclear permanent.

Preţul acestui prezumtiv succes este enorm. Pentru muncitorii săi itineranţi, pentru sute de milioane de oameni, pentru covârşitoarea majoritate a populaţiei sale, China comunistă e o ţară a vidului de drepturi, imperiul injustiţiei, raiul înrobirilor, în care ideea zilei de muncă de opt ore şi cea de vacanţă plătită nu sunt decât pure utopii. 

China comunistă nu e singura ţară problematică, din acest punct de vedere. Mult elogiatele economii ale statelor emergente, precum India, Brazilia, Mexic sau Turcia se bazează toate pe elementele unui capitalism cu regretabile accente şi inflexiuni sclavagiste.

În vreme ce Europa, împovărată de o birocraţie greoaie, de flancări sociale costisitoare şi de o imigraţie debordantă, prea puţin eficientă, prea puţin productivă şi dornică să înveţe, continuă să piardă teren, sistemele întemeiate pe mariajul dintre sclavagism şi capitalism înfloresc.

Sub conducerea ei franco-germană, Europa încearcă în disperare să ţină pasul, sugerând celorlalţi actori globali necesitatea introducerii de  reguli şi de mecanisme tot mai severe de control al capitalismului sălbatic. Ceilalţi dau din cap a înţelegere şi înţelepciune şi o ţin pre limba capitalismului lor nedomesticit. 

În timp ce germanii vor să mântuiască lumea şi se bat cu pumnii în piept că au devenit pe plan mondial pionierii renunţării la energia nucleară, vecinii lor francezi se îmbogăţesc de pe urma exportului de electricitate de la învechitele reactoare franţuzeşti. La rândul lor, centralele nucleare asiatice se înmulţesc şi ele văzând cu ochii.

Ca în toate chestiunile globale ar fi şi aici nevoie de soluţii globale. În afara Europei franco-germane lipseşte, însă, conştiinţa necesităţii unor rezolvări dragi sistemului de piaţă social. 

Nu mai puţin patetică se va dovedi, ca atare, şi tentativa europeană a impozitării de tranzacţii financiare ori eforturile de îmblânzire a capitalului prin sporirea taxelor pentru bogaţi. Fondurile marilor investitori vor risca să dispară din Europa, dimpreună cu multe locuri de muncă, spre a-şi face apariţia în oazele fiscale şi în ţări de felul Indiei, Chinei şi Turciei islamiste.

De când se lăfăie în boomul ei economic, Ankara nu mai dă doi bani pe sfaturile ţărilor europene de consolidare a democraţiei şi statului de drept turcesc, dar oferă, în schimb, cu generozitate, sfaturi proprii unor state ca Germania.

Nu e clar unde se vor sfârşi toate acestea. E limpede însă că libertatea noastră este în primejdie.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu