Care este scopul politicii?

România trebuie să depăşească mentalitatea că scopul politicii este să mărească salariile. De vreo 10 ani, singurul subiect decisiv, capabil să decidă alegerile, au fost salariile din sistemul public. În toamna anului 2008 se ajunsese la apogeul acestei ciudate concepţii şi la aberaţia absolută ca parlamentul să voteze în unanimitate majorarea salariilor profesorilor cu 50%. Nu a fost un accident, ci urmarea necesară a faptului că lumea pare să creadă că scopul politicii se referă la creşterea continuă a salariilor în sistemul public.

Ar trebui subliniat cu insistenţă că guvernul nu se ocupă de fericirea bugetarilor, ci de calitatea serviciilor publice. Scopul administraţiei este să ofere societăţii un transport public de calitate, o educaţie de calitate, servicii de îngrijiri medicale de calitate şamd. Salariile sunt importante, dar ele ar trebui să fie privite ca mijloace şi nu ca scopuri. Dacă lucrurile ar fi privite cu adevărat aşa, atunci publicul mare nu ar mai fi preocupat obsesiv de nivelul redus al salariilor din sistemul şcolar, ci în primul rând de calitatea învăţământului. Or, acest aspect a rămas mereu pe ultimul plan. Numărul de discipline este exagerat de mare, manualele sunt în destule cazuri aberante ca şi cum ar căuta să ilustreze umorul absurd, profesorii sunt iarăşi de prea multe ori nişte mici tirani ignoranţi. În ciuda unei reforme care a pretins că operează o schimbare radicală de perspectivă, nu s-a schimbat nimic la nivelul concret al vieţii şcolare.

În administraţia publică lucrurile stau mai rău, deşi puţin altfel. Lucrătorii de la Fisc continuă să fie o pătură privilegiată care comit toate abuzurile posibile într-o deplină impunitate. Dacă funcţionarul de la Fisc îţi trimite abuziv o somaţie şi îţi retrage pe nedrept o sumă din cont, nu va păţi nimic, ci dimpotrivă va sfârşi prin a te convinge că mita rămâne singura soluţie. Corupţia nu mai este un fel de a deturna buna funcţionare a statului, ci a devenit o consecinţă fatală a funcţionării sale arbitrare. Aroganţa funcţionarilor de la Fisc este intratabilă de vreme ce a fost încurajată interesat de toate guvernele.

Sănătatea este singurul domeniu în care salariile chiar nu contează, deoarece aici s-a stabilit de multă vreme un sistem paralel de remuneraţie care imită piaţa liberă, fiind însă profund distorsionat.

Pe scurt nu salariile ar trebui să fie subiectul campaniilor electorale, ci calitatea serviciilor publice.

E adevărat că atunci când salariile scad sub nivelul unei minime decenţe totul se tulbură şi este greu să mai impui o ordine corectă a dezbaterii, dar, probabil din cauza sărăciei prelungite, s-a consolidat în România această impresie că partidele ar trebui să gândească neîntrerupt la căile prin care ar putea fi mărite salariile.

Salariile în sistemul public ar trebui să fie mărite abia atunci când personalul ar tinde masiv să plece în alte domenii mai bine plătite şi în cazul acesta nu ar trebui să fie făcute concesii. Unificarea sistemului de salarizare nu este neapărat lucrul cel mai bun, căci stabileşte echivalenţe absurde între profesii şi îndeletniciri cu totul diferite: un funcţionar dintr-o primărie sătească este egal cu un asistent universitar sau cu medic şi aşa mai departe. Reforma aceasta pusă la cale împreună cu FMI (şi lăudată excesiv ca triumf al echităţii sociale) exprimă o viziune greşită a sistemului public înţeles ca armată omogenă de funcţionari îndeplinind activităţi standardizate. În realitate fiecare sector ar trebui să-şi aibă propriile exigenţe şi propriile măsuri, căci numai aşa se poate impune ideea de competiţie socială şi de calitate. Standardizarea salariilor nu a făcut decât să scadă apetitul pentru performanţă profesională şi să crească presiunile pentru majorări salariale în bloc. E adevărat că în practică standardizarea a eşuat fiind învinsă de nenumărate derogări şi excepţii, dar principiul însuşi ar trebui denunţat în numele specificităţii fiecărei profesii în parte.

Se vede aşadar că reforma statului nici măcar nu a început. Salariul conceput până acum ca derivând din obligaţia statului de a asigura bunăstarea funcţionarilor săi ar trebui de aici înainte să fie înţeles ca o modalitate de a recompensa un serviciu public bine definit.