Casandrele crizei

Cum nu fiecare se informează din aceleaşi surse, este puţin probabil că spusele unui Paul Krugman, laureat al Nobelului pentru Literatură, că avertismentele etnologului David Graeber, cum că atunci cînd datoriile publice iau proporţii astronomice, răzoiul bate la uşă, sau că noua carte a lui Thilo Sarrazin, care crede că Europa o poate duce foarte bine şi fără moneda euro, să tulbure la culme umorile europenilor.

Casandra care se bucură de maxima autoritate în materie de economie şi politică fiscală este Paul Krugman. Editorialele sale publicate în NEW YORK TIMES sunt luate în serios în întreaga lume. Se ştie că el este şi unul din cei mai severi critici ai politicii europene anti-criză.

Krugman a acordat un interviu revistei DER SPIEGEL, publicat sub titlul „Sortit pieirii”. Ieşirea Greciei din uniunea monetară i se pare inevitabilă, iar frica germanilor de inflaţie, nejustificată. Politica de austeritate şi economii a guvernului federal, în schimb, este cum nu se poate mai nepotrivită. Nu politica fiscală ar fi cea vinovată de actuala criză, chiar dacă acceptăm că excesele comise pe pieţele financiare ne-ar fi împins în dezastru, din care motiv ele trebuie curmate.

Dar, înainte de a o face, avem nevoie de creştere economică. Ultima sa carte îi îndeamnă de altfel pe cititori să dea uitării criza şi să cheltuiască. Dacă moneda euro va supravieţui şi dacă vom soluţiona criza datoriilor, şi băncile vor supravieţui. Întrebat dacă nu cumva prea strînsa legătură dintre bănci şi stat ar trebui jugulată, Krugman dă următorul răspuns: Nu acum este momentul. Incendiul a luat proporţii şi trebuie să turnăm cît putem de multă apă peste flăcări. La reconstrucţie ne putem gîndi după aceea.

De cu totul altă părere este David Graeber, etnologul american, figură de proră a mişcării Occupy, considerat în mediile academice din lumea nouă drept un anarhist.

În recenta sa carte, Graeber face o istorie a datoriilor, demonstrînd că acumularea lor excesivă duce la războaie. După traducerea în germană a acestei scrieri, autorul a fost frecvent invitat să-şi exprime public opiniile despre actuala criză.

În interviul apărut recent în SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, el consideră drept plauzibilă prăbuşirea actualului sistem, face un enunţ scandalos, întrevăzînd în capitalism un mod fals de a practica comunismul, deplînge soarta numeroşilor semeni care trăiesc azi ca nişte sclavi, acuză „sistemul” că ar fi dinainte programat spre a insufla oamenilor sentimentul neputinţei, descriind şi mecanismul acestei „malversaţii”: oamenii lucrează din greu, dar nu au siguranţa locului de muncă şi, prin urmare, nu sunt loiali patronatului, ceea ce economic vorbind este ineficient.

Concomitent, această situaţie face ca oamenii să se preocupe doar de cîştig şi să se dezintereseze de politică. Aşadar: sistemul funcţionează politic, în măsura în care conservă puterea politicienilor. Economic însă, mecanismul este absurd.

Nu absurde, ci provocatoare sunt cîteva din tezele proaspetei cărţi a lui Thilo Sarrazin. Ca şi precedenta scriere, „Germania se autodistruge”, şi actualul „opus”, tot de peste 400 de pagini, intitulat „Europa nu are nevoie de euro”, a avut parte de o campanie de presă excelent şi lucrativ concertată.

Fostul membru al conducerii Băncii Federale, încă membru al Partidului Social-Democrat, trecînd pentru unii drept un populist blînd, pentru alţii un maestru al resentimentelor, ştie că provocarea este o garanţie a succesului şi îi face să spumege pe editorialişti. Sarrazin dispune şi de o metodă abilă de a irita mass media: strecoară cîteva judecăţi scandaloase într-o masă relativ anostă şi inofensivă de date statistice, menite să demonstreze veracitatea tezelor sale.

Nimic nou în ideea că Europa a existat şi există foarte bine şi fără euro. Moneda mai degrabă a dezbinat decît a unit membrii clubului. Europa se bazează pe alte valori decît cele strict monetare. În fond, doar 17 state fac parte din zona care este pe cale să se destrame iar ţărilor care nu au aderat la clubul euro, nici nu le merge prea rău.

Sarrazin este cu totul împotriva umplerii la infinit a butoiului Danaidelor, cum poate fi considerată Grecia, pe bună dreptate, la ora actuală. Într-un interviu apărut în DIE WELT, Sarrazin crede că a sosit momentul ca politicienii să fie capabili să exclame, basta, este de ajuns.

Dar nu aceasta este teza cea mai neortodoxă, ci impresia că există un reflex foarte german de a dori o renunţare la toate drepturile de suveranitate, ca o formă de căinţă pentru Holocaust şi război.

Dincolo de enunţurile mai mult sau mai puţin incendiare, unele din observaţiile făcute de Thilo Sarrazin, deşi nu-i aparţin în exclusivitate, deşi nu sunt inedite, merită citite cu atenţie. Autorul nu este cîtuşi de puţin lipsit de solide competenţe economico-financiare şi una din performanţele sale este şi de a fi reuşit să asaneze bugetul falimentar al Berlinului, pe cînd răspundea de finanţele capitalei, în Senatul de pe Spree.

Apoi, trebuie să ne obişnuim să mai auzim şi ceea ce nu ne place, dacă enunţul ne indică o onorantă şi profitabilă cale de ieşire din impas.