Catastrofa românească de la Stalingrad

La exact trei sferturi de veac de atunci, acestea îmi par a fi unele din principalele izvoare ale catastrofei româneşti de la Stalingrad. Unde au murit eroic nu doar o jumătate de milion de ruşi, ci şi, absurd, în numele dictatorului, al unei prezumtive superiorităţi rasiale şi al unei ideologii demente, poate două sute de mii de germani. Precum și, în mod inutil, din prostia Conducătorului, dezastruos de mulţi români.

Din vina cui s-a produs catastrofa? Pe cât de multe sunt cauzele ei, pe atât de uşor de identificat sunt vinovaţii ei principali, Hitler şi Antonescu, şi pe atât de puţin au ajuns sursele şi efectele înfrângerii în faţa ruşilor să fie detaliate, analizate şi comentate în chip suficient de onest, inteligent şi judicios, de presa şi istoriografia românească.

S-a spus, eronat, că România lui Antonescu n-ar fi avut de ales. În realitate, bineînţeles că a avut. S-a repetat până la saţietate, în context, propagandă antonesciană, legionară, naţional-comunistă. Mareşalul s-a bucurat de comprehensibile simpatii, întrucât el însuşi s-a crezut, însă doar cât timp i-a convenit, într-un război pe viaţă şi pe moarte cu bolşevismul. Pe care însă Antonescu, nu mai puţin antisemit decât Stalin şi decât aliatul şi stăpânul său, Hitler, dar mai prost informat decât ambii, l-a considerat, fals, ”iudeo-bolşevism”. 

Ca atare, după recucerirea, legitimă, a Basarabiei şi Bucovinei de Nord ocupate de Stalin, Antonescu a ţinut, ilegal şi inept, să continue războiul antisovietic în pofida avertismentelor părţii anglo-americane. Parte care, cu Churchill şi Roosevelt în frunte, s-a considerat de asemenea, înainte şi după 1939, în opoziţie eternă faţă de bolşevism, fără să se simtă însă obligată să renunţe la combatarea manu militari a răului imediat. Rău reprezentat de nazism, estimat ca fiind mai primejdios pentru lumea largă, în contextul dat, decât Stalin şi construcţia socialismului într-o singură ţară.

Aşa s-a ajuns ca românii să-şi vadă interesele reale trădate mai întâi de propriul conducător. Care nu s-a dat în lături de la prostii monumentale. De pildă cea de a declara război şi Marii Britanii şi Statelor Unite în zilele în care Hitler începea să-şi piardă, ce-i drept fără să ştie, războiul cu naţiunile unite. Convins că e pe drumul victoriei, Hitler n-a uitat să-şi răsplătească aliatul român pentru bunele sale servicii, dăruindu-i un automobil Mercedes. Şi promisiunea de a-i înarma pe românii pe care, împreună cu Mussolini, îi trădase anterior prin Diktatul de la Viena şi dezmembrarea României în folosul Ungariei şi avea să-i mai trădeze o dată şi la Stalingrad.  

Aşa se face, de asemenea, că Antonescu a expediat o armată neinstruită pentru acest război, dar cu ofiţeri dornici şi bine pregătiţi să participe alături de jandarmi şi elemente declasate la masacre antievreieşti, să cucerească Odesa.

Pentru această operaţiune devoalând nemilos carenţele unei forţe armate insuficient pregătite să lupte eficient, românii aveau să plătească nu doar un preţ de sânge greu în rândul propriilor soldaţi şi ofiţeri. Ci şi să-şi vadă durabil pătată onoarea militară şi naţională prin crimele în masă soldate între 22 şi 24 octombrie 1941, doar la Odesa, cu moartea a circa 30.000, poate chiar 34.000 de mii de evrei, iar între Bug şi Nistru, teritoriu ocupat de aceeaşi armată, cu a altor peste 100.000 de civili.

Aşa se face, apoi, că, vrând pesemne să-l piardă, Providenţa i-a luat mai întâi minţile lui Antonescu, asurzindu-l în reacţie la acele glasuri româneşti reponsabile care, înţelegând pericolul, i-au cerut, precum Maniu şi Brătianu, să nu angajeze România în aventura de după Nistru, ori, ca generalul Iosif Iacobici, să angreneze în ea un minimum de forţe.

Aşa se face, în fine, că, prost echipate, rău instruite şi conduse, cu moralul afectat de prea marea depărtare de ţară într-un  război a cărui noimă le scăpa multora, trupele române s-au văzut precipitate în masă, alături de armata generalului Friedrich Paulus, în campania din sudul Rusiei.

Care, după cucerirea a aproape 90 la sută din Stalingrad, s-a împotmolit definitiv, în toamna şi iarna lui 1942, graţie eroismului apărătorilor ruşi. Apoi avea să se transforme la Cotul Donului şi în stepa kalmucă într-un dezastru şi un măcel fără egal în istoria militară, provocat, în mare măsură, nu doar de inadecvările lui Antonescu, de pildă de a trata de le egal la egal cu germanii. 

Ci şi de încăpăţânarea prostească a lui Hitler. Căci, orbit ca Faraonul biblic, de propria supraevaluare ca şi de valoarea simbolică a cuceririi unui oraş purtând numele inamicului sovietic, Hitler n-a acceptat insistentele sfaturi ale militarilor săi mai competenţi. A interzis, deci, forţelor Axei, să se retragă înainte de a fi complet încercuite.

Trupele române şi italiene s-au dovedit primele forţe care, în următoarea fază a bătăliei, s-au trezit date peste cap şi decimate de unităţile armatei roşii, în operaţiunea ”Uranus”, după ce nemţii, care au ignorat în mod nesăbuit încercuirea şi avertismentele românilor, le-au îngrădit celor din urmă, drastic, libertatea de mişcare.

Au urmat câteva luni de frig teribil, de foamete cruntă şi rezistenţă futilă, la al căror capăt România pierdea aproape două sute de mii de oameni, iar armatele a 3-a şi a 4-a române încetau, ca şi oştirea lui Paulus, să existe.

Că, apoi, românii şi germanii şi-au atribuit mutual vina militară pentru capitularea de acum exact 75 de ani, care a însemnat şi punctul de cotitură în cel de-al doilea Război Mondial, se înţelege de la sine.

Mai pernicios îmi pare altceva. Spre deosebire de vestgermanii ocupaţi de anglo-americani, care au sfârşit prin a-şi asuma fără rezerve trecutul, cu indelebilele sale pete, cu răspunderea eternă pentru ele, românii, pedepsiţi cu decenii de manipulare naţionalistă şi comunistă, se mai luptă şi acum cu ipoteca antonesciană.

Se luptă să deceleze nu doar sensul  şi cauzele exacte ale celor petrecute înainte şi după Stalingrad, ci, mai cu seamă, cuantumul propriei răspunderi pentru un cataclism evitabil. Evitabil, dacă ţara ar fi dispus de o elită politică şi culturală mai greu de rinocerizat. Care să priceapă din timp că bunul D-zeu nu cu parul bate. Ci cu alianţe rele. Cu lideri şi generali incompetenţi şi aberanţi, ce se cred deştepţi. Cu trădători de neam şi ţară care se dau, mai mereu, patrioţi. Şi în fine, cu înfrângeri gen Stalingrad.