Catastrofe in lanţ

Extrem de gravă este însă şi situaţia presei româneşti. Comportamentul execrabil al televiziunilor în timpul ultimei campanii electorale, manipulările sistematice la care s-a dedat o mass-media cvasi-integral mogulizată ilustrează perfect avatarurile unei prese care numai liberă nu este.

Lipsa de independenţă nu-i vizează doar pe comentatorii interni. Şi o bună parte din jurnaliştii specializaţi în România pe analiza eşichierului internaţional sunt afectaţi de ample carenţe de credibilitate. Prea mulţi sunt fie naţionalişti fanatici, fie oportunişti prea lesne achiziţionabili pentru un pumn de arginţi, de care Rusia, bunăoară, dispune din plin.

Luate în parte, o justiţie nereformată, cu instituţii extrem de precare, o administraţie coruptă, o clasă politică veroasă şi farfuridizată, o presă clientelară, dedată demagogiei şi manipulărilor, sunt de natură să rupă gâtul oricărui stat de drept democratic, oricât de puternic ar fi el. În România însă, toate aceste rele şi alte câteva, precum o educaţie aflată la pământ, şi-au dat mâna spre a potenţa cataclismul provocat de o istorie deloc fastă.

În aceste condiţii nu e de mirare că în România proliferează cele mai pernicioase şi regretabile confuzii. Se confundă lesne orice se poate confunda. Cauzelor li se substituie efectele. Simptomul e luat drept bacilul contaminator. Un partid de conservare a securismului izbuteşte turul de forţă de a convinge un procent din electorat că e un partid realmente conservator.

O altă formaţiune, condusă de un grup oportunist prin definiţie, se auto-desemnează drept liberală şi propune o alianţă de centru-dreapta cu o grupare constituită din vestigiile şi reziduurile cele mai sinistre ale naţional-comunismului ceauşist.

În tot acest marasm înfloresc şi cele mai dubioase legende de presupusă trădare naţională. Cuţitul înfipt în spatele naţiunii e un mit care a dat bine în mai multe instanţe din istorie. Naziştilor, acest mit le-a adus victoria în alegerile legislative germane din 1933. În România e în vogă teoria conspiraţiei, potrivit căreia, în chestiunea Schengen, Franţa (şi Germania) ar fi înfipt românilor cuţitul în spate pentru a-şi satisface niscaiva interese mărunte şi meschine.

Că n-are ce căuta în spaţiul Schengen o ţară care n-a reuşit în 20 de ani de postcomunism să se doteze cu instituţii de justiţie şi de luptă anti-corupţie, anti-oligarhice şi anti-securistice potente şi eficiente este o evidenţă care nu se cere demonstrată în vechile ţări membre ale UE. În România, din contră, predomină sentimentul că ţărişoara ar fi căzut victimă discriminărilor şi unor (noi) maşinaţiuni externe pentru care n-are nici o vină.

A sosit timpul să revenim la oarece realism. Partea goală a paharului e amânarea intrării în Schengen. Partea plină este şansa de a ne trezi din letargie şi din complezenţa cu care acceptăm, pasivi, lipsa de credibilitate a instituţiilor şi personalităţilor publice româneşti. Şansa de a ne face în fine temele de casă pe care le-am evitat în ultimii 20 de ani.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu