Cazul Berbeceanu şi reveriile societăţii româneşti

Miercuri Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul comisarului şef Traian Berbeceanu şi în consecinţă acesta va rămâne în arest preventiv. Traian Berbeceanu a devenit însă un caz extraordinar aşa cum rareori s-a întâmplat, mobilizând o mulţime de oameni în sprijinul său şi mai ales captând instantaneu simpatia publică.

Traian Berbeceanu a fost până la arestarea sa comisarul şef al Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate din Alba Iulia. Procurorii DIICOT l-au acuzat de implicare într-o afacere amplă de evaziune fiscală şi au cerut punerea sa în arest preventiv. Nu putem intra în amănuntele acestei afaceri intens popularizate deoarece sunt nesigure. Dar să reţinem că Traian Berbeceanu se consideră vitcima procurorilor DIICOT care ar fi de fapt ei înşişi legaţi prin complicităţi vinovate cu tot soiul de persoane sus-puse şi care s-au simţit la un moment dat ameninţaţi de investigaţiile poliţistului. Cu alte cuvinte hoţul strigă hoţii! Procurorii i-ar fi instalat lui Traian Berbeceanu în mod ilegal microfoane în birou încercând să-i fabrice probe. Toate acestea au fost cunoscute de publicul larg chiar datorită lui Berbeceanu care a publicat o mulţime de depoziţii inclusiv înregistrări clandestine făcute de el însuşi.

Subiectul merită să fie urmărit în continuare cu cea mai mare atenţie. Comisarul Traian Berbeceanu pare să fie un poliţist dur şi eficient poate nu neapărat ortodox în mijloacele sale, dar care este animat de un cert sentiment de justiţie. Cinematograful cuprinde deja o nesfârşită galerie a acestor eroi care se opun ordinelor ierarhice, care îşi contrazic superiorii, care îşi atrag, în virtutea firii lor nesupuse şi a onestităţii de fond, persecuţii insuportabile, dar care de cele mai multe ori reuşesc să aducă adevărul la lumină.

În filmele americane adevărul triumfă de fiecare dată chiar şi atunci când nimeni nu mai speră, spre deosebire de cele europene (italieneşti mai cu seamă) care au de multe ori un final sumbru. Vechea Europă nu crede cu atâta candoare în justiţia terestră. În optica ei de societate cu îndelungată tradiţie, lumea şi mai ales politica sunt profund corupte, conducând fatalemente deznodământul către tragedie.

Poate că în fiecare din aceste vechi societăţi a existat cu adevărat un personaj care să exprime eroismul pus în slujba Justiţiei, dar cu siguranţă că în România nu există precedente. S-ar putea obiecta că recurenţa poliţistului justiţiar în operele de ficţiune nu probează existenţa unui model real şi că, în Vest sau în Est, e vorba în definitiv de aceeaşi compensaţie imginară a unei carenţe dureroase din lumea reală. Chiar şi admiţând pe de-a-ntregul teoria compensaţiei, nu putem să nu observăm că spre deosebire de istoriile cât se poate de reale cu Mafia, în România ultimilor 20 ani, cu excepţia tânărului procuror Panait care s-a sinucis în condiţii obscure şi care rămâne de aceea un caz neconvingător, nu se cunoaşte niciun magistrat sau poliţist care să fi suferit pentru împlinirea justiţiei. De aceea lumea românească, în ciuda aparentei lipse de exigenţă, suferă, probabil, aşteptând apariţia unui erou exemplar.

Aşa se explică poate simpatia subită cu care a fost înconjurat comisarul Traian Berbeceanu, care a profita de la bun început şi de solidaritatea certă a multora dintre colegii săi.

Întrebarea care se pune este dacă în cazul comisarului Berbeceanu asistăm la un caz de compensaţie imaginară sau la o dramă autentică? Ce ar fi mai grav? Ca lumea să înfrumuseţeze o situaţie confuză în care cu toţii sunt vinovaţi sau să treacă pe lângă un erou adevărat fără să-l recunoască?