Ce înseamnă să ai dreptate fără să poţi convinge

În toamna anului 2009, înaintea alegerilor prezidenţiale, a fost organizată la sediul GDS din Bucureşti o întâlnire cu preşedintele Traian Băsescu. De faţă se aflau mulţi dintre intelectualii care îi susţineau candidatura, dar şi ziarişti şi ong-işti cu înfăţişări modeste, dar cu întrebări mereu surprinzătoate şi incomode. Printre ei şi Nicuşor Dan, care se făcuse cunoscut prin campaniile sale împotriva demolărilor ilegale şi a mafiei din domeniul imobiliar.

Asistenţa era însă dominată copios de partizanii preşedintelui, sosiţi in corpore, şi de altfel era prevăzut ca înregistrarea reuniunii să fie difuzată pe canalele de campanie electorală. Era una din acele întâlniri organizate cu grijă ca să facă o bună impresie, cu discuţii relaxate, desfăşurate pe un ton confesiv, care permitea preşedintelui să spună lucrurile cele mai improbabile cu aerul unei depline sincerităţi. Cum a fost bunăoară mărturia sa formulată pe un ton mai scăzut şi cu o uşoară aplecare către interlocutorul său că alianţa dintre PDL şi PSD a fost ruptă prin voinţa exclusivă a primului ministru Emil Boc sau promisiunea că nu se va amesteca în niciun fel în procesul de avizare a exploatării de la Roşia Montana, el neavând de fapt niciun punct de vedere.

Imediat în dreapta sa, pe un scaun, fusese invitat Liviu Negoiţă, primarul sectorului 3, care figura printre preferaţii săi, cum se vădise atunci când a fost desemnat prim-ministru după moţiunea de cenzură. Dar, în acea asistenţă, undeva mai în spate se găsea şi Nicuşor Dan, care l-a întrebat pe Traian Băsescu ce face cu afacerile ilegale ale primarului său preferat, arătând că are o mulţime de procese deschise cu primăria sectorului 3 pe tema autorizaţiilor de construcţie ilegale.

A fost evident imediat că intervenţia lui Nicuşor Dan este considerată cel puţin inoportună, dacă nu prostească. Cuvintele sale au fost primite cu un murmur grav dezaprobator, iar Liviu Negoiţă a fost consolat imediat cu gesturi de solidaritate. Intelectualii care se întrecuseră în a elogia prestaţia lui Liviu Negoiţă s-au simţit direct vizaţi de acea neavenită intervenţie.

Spre surprinderea poate a celor care i-au luat consecvent apărarea, Liviu Negoiţă a pierdut multe dintre procesele care i-au fost intentate. Nicuşor Dan a reuşit de altfel nu doar împotriva sa, ci şi a altor primari din Bucureşti să salveze multe locuri din Bucureştiul vechi de la distrugere. Dar este de semnalat mai ales faptul că astăzi Comisia Europeană este pe cale să sancţioneze statul român din cauza unui contract de peste 100 de milioane de euro care a fost acordat de primăria condusă de Liviu Negoiţă fără respectarea normelor europene.

În limbaj local e vorba de corupţie 100%, dar oficialităţile de la Bruxelles nu îşi pot permite să folosească acest ton. Primarul preferat al lui Traian Băsescu şi al intelectualilor s-a distins tot mai mult prin caracterul îndoielnic al administraţiei sale, confirmând tot mai mult acuzaţiile deschise pe care i le adresase Nicuşor Dan.

Din păcate, Nicuşor Dan nu a putut convinge încă de pe atunci, căci nu avea nici voce gravă, nici talent retoric şi nici reuşite intelectuale, ceea ce l-a făcut să pară şters, inadecvat şi în consecinţă prea puţin inteligent ca să suscite preţuirea unei asistenţe pretenţioase. A fost unul dintre acele momente ratate, cum se întâmplă adesea, când cineva modest ca înfăţişare rosteşte răspicat adevărul, iar demnitarii locului îl îngroapă în dispreţul lor.

Astăzi, Nicuşor Dan se bucură de o susţinere mult mai largă. Oameni care îl priviseră de sus au semnat liste de susţinere, ca formă de recunoaştere a reuşitelor sale, dar şi ca formă de protest faţă de nereuşitele candidaţilor de partid. Miza principală nu a fost însă niciodată funcţia de primar, ci recunoaşterea adevărului şi justa judecată asupra faptelor.

Realitatea este că nu e destul să ai dreptate, că nu e destul uneori nici să fii harnic şi perseverent. Mai e nevoie de două lucruri: fie de un talent şi de o forţă personală deosebită, fie - şi aici se află marea suferinţă a societăţii româneşti - de o comunitate de oameni receptivi, cu o mare sensibilitate etică, care să identifice ea însăşi adevărul şi să-l amplifice, chiar şi atunci când el nu se impune de la sine.