Ce are de învăţat Germania reunificată de la egipteni

Thomas Brussig este autorul romanului „Eroi ca noi”, care l-a făcut, în 1995, celebru peste noapte. O carte umoristică, pe alocuri ironică, despre reunificarea Germaniei şi căderea zidului de la Berlin, carte tradusă deja în nenumărate limbi. De atunci, Brussig nu se poate desprinde de trecutul fostei RDG, în care s-a născut, şi de subiecte legate de apropierea celor două naţiuni germane, după reunificare.

Născut în 1965 în Berlinul de Est, Brussig a absolvit o şcoală profesională în domeniul construcţiilor, şi a muncit apoi câţiva anipe şantier. După reunificarea Germaniei, Brussig a studiat în Berlinul de Vest sociologia, apoi dramaturgia la Academia de teatru şi film Potsdam-Babelsberg. În prezent, el este scenarist, editorialist şi columnist la aproape toate marile publicaţii germane, şi critic. Premise excelente, pentru a fi invitat de Institutul Goethe să însoţească prin jurnalul lui electronic, aşa-numitele bloguri, expoziţia de carte de la Cairo, cea mai mare manifestare de acest gen din lumea arabă.

„Ştiam că aveam să sosesc într-o societate care se confruntă cu mari probleme, precum sărăcia şi corupţia", spune el, "o societate bazată pe un puternic fundament religios. Ştiam, de asemenea, că în spaţiul arab se vehiculează nenumărate zvonuri despre conspiraţii mondiale, teorii care alimentează constant sentimentul de ofensare, care se manifestă apoi adesea prin exteriorizări precum: ‚Lumea întreagă este condusă de evrei, întreaga lume este influenţată de evreii care fac front comun împotriva bieţilor arabi’. Toate aceste lucruri, pe care le ştiam de dinainte, s-au confirmat în timpul vizitei mele la Cairo”.

Aceasta a fost cea de a doua călătorie a lui Thomas Brussig în Egipt, prima sa vizită fusese imediat după atentatele teroriste de la New York, în 11 septembrie 2001. Cu toate acestea, nu poate spune nici acum, că are sentimentul de a cunoaşte cu adevărat ţara, oamenii şi credinţa lor.

Brussig:

„Lumea arabă, cu masele ei sărace şi fanatice, care sunt, după cum ştim, gata de orice, aceste aspecte sunt străine de ceea ce cunoaştem din cultura noastră, şi prin urmare, ne înspăimântă. Cred că trebuie să spunem acestor lucruri pe nume”.

Expoziţia de carte de la Cairo a avut loc la începutul anului, când civilizaţiile europeană şi arabă, tocmai se disputau în legătură cu publicarea caricaturilor blasfemice la adresa islamului, într-un ziar danez.

„Toate discuţiile acestea despre aşa-numitul dialog al culturilor, imi dau impresia, mai degrabă, că reprezentanţii lumii occidentale îi privesc pe vecinii arabi precum un medic priveşte un biet pacient cu mintea rătăcită, străduindu-se să-l împiedice de la a comite o nebunie. Indulgenţa occidentală are mereu o conotaţie de condescendenţă, or până la un dialog între egali, drumul pare foarte lung”.

„Îmi aduc bine aminte de dialogul pe care l-am avut cu un jurnalist pe care l-am întrebat de ce povestea cu caricaturile incită spiritele într-atât. ‚Ştiţi’, mi-a răspuns el, ‚dacă n-am fi avut islamul, popoarele arabe s-ar fi măcelărit şi exterminat reciproc, în cel mai adevărat sens al cuvântului. Islamul este esenţial ca element determinant al comportamentului oamenilor, şi astfel al bunei funcţionări a societăţii’. De aceea oamenii îl apără atât de fanatici”, conchide Brussig, „de aceea, fiecare atac la adresa islamului este o jignire profundă la adresa celor care-l practică. Cred că noi înşine n-am putea fi răniţi în nici un chip atât de profund cum s-au simţit răniţi arabii prin caricaturizarea credinţei lor”.

„După câteva săptămâni am reuşit să înţeleg întrucâtva punctul de vedere al egiptenilor”, continuă autorul relatarea despre experienţele sale în ţara piramidelor. „Eu sunt un mare fan al libertăţii de expresie, iar libertatea presei este esenţială pentru mine. Dar de aici se pot isca însă şi neînţelegeri. Eu personal consider acele caricaturi nepotrivite, deoarece nu ne-am cucerit libertatea presei pentru a răni sentimentele religioase ale altor persoane. Aportul cultural în urma conflictului legat de caricaturi a fost aproape infim pentru Occident şi nu a justificat nicidecum această ofensă. Dacă dispunem de libertatea presei, atunci ne revine în acelaşi timp şi responsabilitatea de a dialoga în permanenţă despre conţinuturile prin care o exprimăm, şi de a ne rezerva în permanenţă dreptul de a ne autocorecta, dacă greşim”.

Poate că acestea au fost revelaţiile autorului german, în timpul sejurului său la Cairo: cât de adânc este înrădăcinat islamul în cadrul societăţii, rolul său esenţial în procesul socializării, dar şi în viaţa de zi cu zi. Cu toate acestea, sentimentul de alienare persistă pentru Brussig:

„Am făcut la un moment dat o călătorie cu autocarul în deşert, care a durat o zi întreagă. Credeam la început că se cântă în autocar, un fel de muzică fără acompaniament, care mă enerva cumplit. Abia târziu mi-am dat seama că cineva recita fără încetare din Coran, un fel de incantaţie fără intonaţie, ore în şir. N-am înţeles nici până acum de ce trebuie să asculţi aşa ceva fără-ncetare în autocar?”

Sentimentul de alienare, pe care Brussig l-a avut la Cairo în ciuda revelaţiilor sale, nu s-a datorat însă defel faptului de a fi fost etichetat ca străin de către locuitori:

„În Egipt nu am avut deloc impresia că egiptenii ar fi curioşi să ştie dacă eşti creştin sau musulman. Un aspect, la care Germania nu poate decât să viseze. Poate vom apuca şi noi ziua în care să nu mai conteze dacă eşti din Vest sau din Est, din noile sau din vechile landuri federale. Dar câtă vreme insistăm să aflăm acest lucru, pentru a ne putea eticheta în consecinţă interlocutorul, Reunificarea nu va fi realizată cu adevărat în interiorul ţării”.

Şi iată cum Thomas Brussig ajunge, cu o piruetă elegantă, din nou la subiectul său preferat – relaţiile intra-germane, revăzute, revizuite şi readăugite din perspectiva experienţei egiptene.