Ce drepturi are satira?

"E un timp pentru toate", susţine Ecleziastul, fiul lui David, înţeleptul Împărat al Ierusalimului, în Scriptură. Să fi venit oare timpul să culpabilizăm victimele răpuse de terorişti într-o redacţie pariziană?

Să existe oare vreun timp potrivit spre a blama victimele jertfite de nişte ucigaşi descreieraţi? Sau raţionali? De nişte asasini care se cred îndrituiţi de Creator să verse sânge?

Nu trageţi în pianist! Trageţi în criminal!

O spun din capul locului. „Blaming the victim is never okay. There is no license to kill those who offend you. Freedom of speech is not freedom from just and appropriate criticism, but bullets do not constitute any such criticism”, afirmă israelianul Omri Beeri, pe Facebook, şi are perfectă dreptate. Nu e niciodată în regulă, moral, să atribui victimei răspunderea pentru crima care l-a răpus.

Între cele mai tulburătoare discuţii declanşate de infamia teroristă de la Paris se poartă una referitoare la provocarea reprezentată de ziariştii asasinaţi şi de caricaturile lor, la dreptul lor de a ofensa, la blasfemie, la protecţia specială pe care unii o atribuie religiei. În cauză, se spune, ar fi "autocontrolul" şi "discernământul" jurnaliştilor, obligaţia de a nu jigni, de-a proteja mai cu seamă sensibilităţi religioase.

E dificil să nu se aibă înţelegere pentru refuzul blasfemiei, indiferent de raportul nostru faţă de o credinţă sau alta. Credinciosului, prezumtiva „moarte” a Divinătăţii, postulată de Nietzsche, i se pare o opinie pe bună dreptate greu de suportat. Nu puţini judecă ateismul drept o dovadă clară de nebunie furioasă, o scoatere din funcţiune a raţiunii, un derapaj grav, etic, nu în ultimul rând. Conform lui Dostoievski, ateismul ar permite orice, căi ar arunca în aer orice temei moral. În fond, dacă nu există o instanţă deasupra noastră, de ce să nu ne transformăm pe noi, instinctele şi pulsiunile noastre, oricât de joase ori josnice, în măsura lucrurilor? De ce să nu ne autoidolatrizăm, precum tiranii de la Hitler şi Stalin încoace?

Rezultă de aici oare că nu doar caricaturiştii de la Charlie Hebdo, ci statul secular francez şi societatea occidentală în ansamblul ei ar purta o parte din răspundere sau poate chiar vina băii de sânge islamiste de la Paris, întrucât ar fi permis batjocorirea celor sfinte? Pentru că au admis spiritul critic? Pentru c-au introdus în cetate caii troieni ai agnosticismului, ateismului, relativismului cultural, ca şi pe imigranţii musulmani? Să fim serioşi. De vină pentru crimă sunt criminalii. Doar ei.

Libertate şi credinţă

Credem în Creator, lăudat fie numele Său? Excelent! Dar aderenţa la o religie nu scoate din funcţiune îndoiala, spaţiul în interiorul căreia se cuibăreşte libertatea. Doar fanaticii se pot lipsi de ea, periclitându-şi aproapele şi falsificându-şi religia, care are trebuinţă de dubii spre a face loc libertăţii, fără de care nu este posibil să întrezărim măcar un licăr de adevăr şi a institui în jurul nostru, graţie lui, o lume a dreptăţii şi fraternităţii.

E meritul revoluţiei franceze de a fi înţeles ori intuit toate acestea. „Libertate, egalitate, fraternitate, sau moarte”, s-a strigat atunci pe străzile Parisului. Libertatea e în cauză şi coeziunea unei societăţi în care trebuie să poată coexista în pace şi credinciosul şi ateul şi spiritul lor critic. Nu doar că în faţa trupurilor neînsufleţite ale unor ziarişti ucişi pentru spiritul lor critic nu e timpul potrivit spre a solicita „autocontrol” şi a nu „jigni pe alţii”. Nu există nicio instanţă obiectivă care să poată arbitra acest „autocontrol”. A-l cere, totuşi, echivalează cu a revendica autocenzura şi suprimarea libertăţii.

E vorba, să ne înţelegem, de libertatea pentru care, nu întâmplător, s-au arătat gata să moară jurnaliştii de la Charlie Hebdo. Nu întâmplător, pentru că e valoarea noastră supremă. Ea instituie un spaţiu al gândirii autentice, în care conştiinţele noastre pot (dar nu sunt silite) să creadă, pot, dar nu sunt silite să împărtăşească ori să respingă valori. La urma urmei libertatea, nu virtutea, e, pentru Kierkegaard, contrariul păcatului. E libertatea (inclusiv cea de a râde de Weltanschauungul altuia) pe care, marcă a societăţilor deschise, a statului de drept şi a democraţiei, ar vrea s-o asasineze islamiştii, cot la cot cu toate mişcările totalitare, cu toţi extremiştii şi zeloţii, religioşi, atei sau idolatri, precum tiranii nord-coreeni.

Religie şi societăţi deschise

Această libertate se află la baza iudaismului şi creştinismului, constituind esenţa civilizaţiei occidentale şi a căror poruncă de căpătâi e cea morală, solicitând fraternitate: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Tot ea constituie, deloc fortuit, şi temelia societăţilor deschise, liberale, democratice, inclusiv a celor foarte impregnate religios, cum e cea americană. Fără libertate nu există acces la adevăr şi la morală. Or, ea nu se poate suprima sau restrânge după bunul plac al unuia sau altuia, fără să se arunce în aer întregul edificiu.

Înseamnă că e voie orice? Că n-ar exista bine şi rău ori diferenţă între valori? Că relativismul ar fi o idee sau atitudine valabilă? Defel. Înseamnă doar, că, aşa cum susţinea Kurt Tucholsky, cel născut acum exact 125 de ani, „satira are voie orice”. Înseamnă că spiritul critic şi libertatea nu sunt valori ca altele, ci fundamentale, iar cel ce se simte ofensat de efectul asumării lor, va trebui, dacă nu vrea să sacrifice democraţia şi coeziunea socială, să înghită hapul amar pe care i-l administrează un caricaturist sau altul şi să răspundă şi el. Acid, dacă poate şi vrea. Dar cu creionul. Nu cu glonţul.

Inadecvarea la modernitate

Ţine de esenţa problemei că iluminismul a iluminat Occidentul mai degrabă decât Orientul. Ţine de esenţa chestiunii că prea mulţi musulmani, dar şi o serie întreagă de esteuropeni au greutăţi în a accepta alfabetul libertăţii şi duelurile potenţial ofensatoare. În a admite, de fapt, o serie de truisme cu privire la construcţia, pe bază de libertate, a societăţilor deschise. Motiv pentru care, chiar dacă astfel câştigă terorismul, unii, speriaţi, ar vrea, în numele securităţii, să le închidă, renunţând la libertăţi ori restrângându-le sensibil. Ceea ce ar fi la fel de abuziv ca a pune semn de egalitate între islam şi islamişti, ori a nega orice relaţie între religie şi politizarea ei.

Cert este, că e islamul are o amplă, o stringentă nevoie de reformă. La fel şi unele forme de religie neislamică. Ar putea ajuta apelul lansat vineri, în moscheile, bisericile şi sinagogile germane: „nu se omoară în numele lui D-zeu!”

Biblia însăşi justifică acest apel. Blasfemia unui proiect precum construcţia Turnului Babel n-a antrenat o pedeapsă de severitatea incomparabilă a Potopului. Clemenţa divină s-a vădit justificată de faptul că, în ciuda intenţiilor lor rele, muncitorii Vavilonului se înţelegeau între ei, în vreme ce păcătoşii din vremea lui Noe îşi vărsau sângele, întristându-l pe Creator într-atât, încât să-şi regrete Creaţia. De atunci s-au schimbat multe. Avem cu El un legământ. Condiţia? Să ne avem ca fraţii.