Ce drepturi are posesorul "tezaurului naziştilor"?

Tezaurul naziştilor, descoperit recent într-un apartament din München, are ceva din spectaculozitatea filmelor cu Indiana Jones. O comoară şi un personaj retras, închis de decenii între pereţii peşterii sale, un apartament la etajul cinci al unui bloc de prin nordul capitalei bavareze. Atât de retras încât unii se grăbesc să-şi aducă aminte chiar de japonezul acela descoperit în junglă şi greu de convins că, de trei decenii la acea vreme, cel de-al Doilea Război Mondial se încheiase. În mintea lui Cornelius Gurlitt, tăinuitorul celor circa 1500 de picturi confiscate în perioada nazismului şi ascunse zeci de ani, războiul, acelaşi al Doilea Război Mondial, mergea mai departe. Prada nazistă era acolo - alături de cămara plină de conserve.

În vreme ce dezbaterea publică se învârte în jurul modului în care operele de artă se vor întoarce la proprietarii de drept (şi nu-s puţini cei ce se tem de vânătoarea de comori ce se poate porni), publicaţia Welt am Sonntag a încercat să afle de la unul dintre cei mai renumiţi avocaţi de drept penal din Germania cam care ar fi drepturile persoanei care a primit infama moştenire şi a păstrat-o ascunsă atâtea decenii. Dr. Reinhard Birkenstock, celebru inclusiv pentru procesul în care l-a apărat pe, probabil, cel mai mare falsificator de tablouri în viaţă, Wolfgang Beltracchi, aminteşte că există, printre obiectele din colecţia dosită, alături de operele de artă luate cu forţa de la proprietari sau rechiziţionate prin contracte dubioase, o serie de tablouri confiscate de regimul nazist de la muzee în baza unei legi intrate în vigoare în timpul celui de-al Treilea Reich şi niciodată abrogate.

Legislaţia, explică Dr. Birkenstock, specifică o perioadă după care proprietatea, fie ea şi furată, a unor opere de artă poate reveni de drept posesorului (fie el, aşadar, abuziv): treizeci de ani. E foarte posibil, însă, ca în acest caz controversat să nu se aplice această prescriere, ştiută fiind responsabilitatea istorică asumată de Republica Federală. În orice caz, punctează avocatul din Köln, fiecare tablou în parte este un caz de sine stătător. Tocmai pentru că există piese, în respectiva "colecţie", care nu au aparţinut unor proprietari privaţi sau care au ajuns unde sunt ca urmare a unei tranzacţii - care tranzacţii, însă, la rândul lor, trebuie verificate dacă au fost reale sau doar de faţadă, purtate de pe poziţii de forţă şi camuflând, de fapt, furtul comis în numele colecţionarilor de artă din imediatul anturaj al lui Adolf Hitler.