Ce motor pentru Europa?

Prietenia evidenţiată mereu de preşedintele Franţei Jacques Chirac dintre ţara sa şi Germania nu mai este de actualitate, a declarat ministrul de interne Nicolas Sarkozy, potenţial candidat la viitoarele alegeri prezidenţiale din 2007. Si în Germania, candidata partidului creştin-democrat din opoziţie Angela Merkel pledează la rîndul ei pentru un alt model de cooperare.

Nu este nici o îndoială că prietenia germano-franceză pecetluită prin Tratatele de la Elysee în 1963 a căpătat în ultima vreme trăsături romantice. Nimeni nu pare a-şi mai aminti astăzi de adversitatea care a durat secole la rînd între cele două ţări. Dar nimeni nu poate spune nici de ce Franţa şi Germania trebuie să joace un rol deosebit între cele 25 de state membre ale Uniunii Europene. De ani de zile oamenii politici din Franţa şi Germania caută noi noţiuni pentru a ascunde neputinţa alianţei încheiată după cel de al doilea război mondial. Nimeni nu poate vorbi de o axă, pentru că noţiunea are o conotaţie istorică negativă. Cuplul franco-german este asociat cu alte cuvinte ca divorţ şi criză, mult lăudatul motor dă semne de calare pentru că-i lipseşte benzina. Nici tandemul nu este un cuvînt potrivit căci nu se ştie cine se află în la comandă şi execută manevrele necesare. In privinţa locomotivei se pune întrebarea de ce vagoanele etrenului european nu pot hotărî direcţia spre care se îndreaptă locomotiva. Franţa şi Germania au o problemă. In căutarea permanentă de sensuri simbolice ele au ignorat faptul că globalizarea şi recosntrucţia Europei care este tot un gen de globalizare nu este o problemă naţională, nici binaţională, ci multinaţională, reglemantată tot global. Nu gesturile simbolice care cu 40 de ani în urmă au fost fără îndoială foarte importante ajută astăzi la definirea identităţii europene, ci pragmatismul unei politici comune pentru toţi cetăţenii Europei în toate domeniile vieţii zilnice. Ministrul de interne francez Nicolas Sarcozy are dreptate cînd consideră că parteneriatul special dintre cele două state nu mai corespunde situaţiei actuale. Cine mai merge astăzi cu un motor în doi timpi?.Totuşi Europa are nevoie de experienţa cooperării franco-germane.

Ministrul de interne francez nu este primul care pune sub semnul întrebării prietenia franco-germană. Deja Francois Mitterrand înainte de a deveni preşedintele Franţei a declarat că prietenia dintre antecesorul său Giscard d’Estaing şi cancelarul Helmut Schmidt nu reprezintă pentru el nici un model demn de urmat. In timpul mandatului de 14 ani Mitterrand a legat însă cu cancelarul Helmut Kohl o prietenie cu noi dimensiuni. La începutul activităţii sale în 1998 şi Gerhard Schroeder s-a simţit mai aproape de Londra decît de Paris. Războiul irakian la care nici Franţa şi nici Germania nu participă a făcut ca ambele ţări vecine să-şi strîngă relaţiile. Nici Nicolas Sarkozy, dacă va deveni preşedinte al Franţei în 2007 şi nici Angela Merkel dacă va fi viitorul cancelar al Germaniei nu vor putea ignora 40 de ani de istorie. Dar ţinînd seama de viitorul Europei cele două ţări nu vor să ignore rolul statelor mai mici. Dacă pe viitor rolul conducător comun îl va deţine aşa cum doreşte Sarkozy ,Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania şi eventual Polonia există pericolul naşterii unei societăţi europene pe clase în detrimentul membrilor mai mici ai uniunii Europene.

Soluţia nu este renunţarea la parteneriatul special, ci respectarea reciprocă a celorlalţi partenri fără pretenţii de conducere. Acum este nevoie de un motor care deocamdată nu a fost inventat. La nevoie de ajutor poate fi însă şi un motor în doi timpi.