1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ce se mai poate face

Horațiu Pepine29 octombrie 2015

Președintele a avizat miercuri cererea de urmărire penală a foștilor demnitari Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și Victor Athanasie Stănculescu, suspectați de organizarea represiunii din iunie 1990. Totuși...

https://p.dw.com/p/1GwP6
București, decembrie 1989
București, decembrie 1989Imagine: ullstein bild - Reuters

Coincidența a părut suspectă: dosarul mineriadei s-a deschis cu o zi înainte ca dosarul revoluției din decembrie să fie clasat. Dacă suspiciunile sunt îndreptățite înseamnă că procurorii au adoptat tactici politice. Ca să poată acoperi o situație proastă, au scos din mânecă o veste ”bună”. În plină criză a refugiaților și a încrederii față de UE, eurodeputații se laudă că au votat eliminarea taxelor de roaming...începând cu iunie 2017! Așa vor fi procedat și procurorii, temători de reacția publicului.

Petre Roman, prim-ministru în 1990, a declarat însă, cu mulțumire, că abandonarea investigației privitoare la anul 1989 este ”un bun început pentru a repune Revoluţia în locul pe care îl merită (...) Se ştie foarte bine în ce împrejurări şi în ce context s-a înregistrat numărul mare de victime. Sunt toate legate de declanşarea represiunii de către dictator. Toate pleacă de acolo”.

Problema este că nu toate pleacă de acolo și chiar dacă deciziile criminale ar putea fi puse numai pe seama lui Ceaușescu, o parte din colaboratorii săi s-au regăsit în echipa Iliescu. Fostul ministru de Interne, Mihai Chițac, și fostul minstru al Apărării, Victor Atanasie Stănculescu, au fost, de altfel, condamnați pentru participarea lor la represiunea de la Timișoara. În schimb, mulți alții nici nu au fost investigați.

S-a scris mult pe această temă și totuși multe lucruri esențiale au rămas nelămurite. Când s-a constituit Frontul Salvării Naționale? În decembrie 1989, la sediul C.C. al P.C.R., sau cu o jumătate de an mai devreme, așa cum lăsase să-i scape Nicoale Militaru? A fost o revoltă spontană sau o lovitură de stat pregătită dinainte și contabilizând victimele la pierderi colaterale? Au existat și imixtiuni străine? Protestatarii anului 1990 s-au întrebat obsesiv: ”Cine a tras în noi, după 22?”. Până astăzi, niciun răspuns.

De aceste întrebări ar fi depins întreaga turnură a unui proces al Revoluției. Adevărul este că nu a fost niciodată instrumentat un proces în adevăratul sens al cuvântului. Au existat doar dosare deschise în cazuri particulare ( de exemplu, Timișoara separat de restul țării), care priveau lucrurile fragmentar. Din acest motiv a fost imposibil sa se afle ceva concludent , deoarece a lipsit tabloul mare și mecanismul care pusese totul în mișcare.

În sfârșit, este imposibil să separi dosarul Mineriadei de dosarul Revoluției, căci toate sunt strâns legate între ele. Cei care au preluat puterea în decembrie 1989 în condiții obscure și cu multe victime pe conștiință sunt aceeași cu autorii morali ai mineriadelor. Râsul cinic al lui Silviu Brucan - pe care și-l amintesc toți cei care au trăit acele evenimente - părea să spună de fiecare dată: lăsați deoparte orice iluzie, puterea implică violență și violența înseamnă crimă.

Abandonarea investigațiilor în cazul Revoluției ne spune că nici dosarul mineriadei nu va primi tratamentul potrivit, căci o abordare secvențială va rata adevărul în întregul său. Iar ceea ce dorește societatea românească nu e răzbunarea, ci adevărul care conta încă mult în 1996, pe când alegerile prezidențiale erau câștigate de Emil Constantinescu.

Liderul CDR părea să aibă toate datele necesare pentru a declanșa procesele Revoluției și Mineriadei, dar el obținuse victoria contra lui Ion Iliescu numai cu susținerea lui Petre Roman și a Partidului Democrat (fost FSN). În aceste împrejurări, orice acțiune împotriva partenerului său politic se vedea dinainte blocată. A fost atunci o mare frământare și mulți dintre militanții și simpatizanții CDR au fost profund decepționați de turnura pe care o luaseră lucrurile. Un funcționar din cadrul Guvernului Ciorbea (șeful corpului de control) declanșase chiar o investigație de corupție împotriva lui Petre Roman, provocând o violentă criză politică, în care ministrul PD Traian Băsescu jucase rolul unui agitator, cerând și obținând destituirea premierului Victor Ciorbea.

Miza cea mare era însă adevărul despre decembrie 1989 și despre mineriade și, în cele din urmă, reformularea vieții publice în funcție de perspectiva grupărilor democratice: PNȚCD, PNL, PSD (Sergiu Cunescu), Alianța Civică și UDMR. Din nefericire pentru România, lupta a fost pierdută, deși mai exact ar fi să admitem că înseși rezultatele alegerilor din 1996 blocaseră un real reviriment, căci coaliția forțelor cu genealogie anticomunistă (CDR) nu reușise să obțină majoritatea absolută.

Concluzia acestei scurte și, inevitabil, prea sumare evocări este că România a pierdut șansa unui proces politico-judiciar care să cuprindă faptele în toată întinderea lor. Ceva s-a pierdut ireversibil, să vedem ce se mai poate face.