Ce urmează în Iran?

Declanşarea represiunii în Iran, materializată în intervenţia violentă a poliţiei împotriva protestatarilor pro-reformişti, în arestarea a zeci de persoane şi lideri ai opoziţiei şi înăsprirea cenzurii a stârnit amplă îngrijorare în occident. În reacţie la confirmarea oficială a realegerii în funcţie a preşedintelui ţării, Mahmud Ahmadinejad, validată de liderul suprem al ţării, ayatolahul Kamenei, în Iran au izbucnit cele mai intense tulburări de la victoria revoluţiei islamice, acum 30 de ani încoace.

În urma validării oficiale a rezultatului alegerilor prezidenţiale iraniene, rezultat salutat în lumea arabă de organizaţiile extremiste sponsorizate de Iran, s-au spulberat mai toate speranţele occidentale. Vestul nădăjduise în şansa amorsării unui dialog fructuos între puterile apusene şi regimul de la Teheran, pe tema programului nuclear al fundamentaliştilor islamici iranieni. Propunerea acestui dialog, derulat ani la rând, fără efect, la iniţiativa puterilor europene, fusese recent reiterată de preşedintele SUA, Barack Obama.

Şeful Casei Albe îi întinsese mâna regimului iranian, cerând Teheranului să-şi „descleşteze pumnul”.

Indiferent de condiţiile în care Ahmadinejad şi-a obţinut, oficial, victoria, e clar că menţinerea la putere a acestui lider extrem de controversat şi de criticat în Apus transmite occidentului un nou şi clar mesaj al refuzului.

Totodată, proporţiile protestelor antiguvernamentale şi mai cu seamă reacţia foarte violentă a regimului iranian împotriva opoziţiei, care contestă în continuare rezultatul oficial al votului, anunţă o posibilă destabilizare profundă a Iranului.

În aceste condiţii se va pune cu o nouă acuitate problema pericolului reprezentat de ambiţiile nucleare ale islamiştilor şiiţi de la Teheran.

Iar aceasta, deşi încă înaintea alegerilor era clar că programul nuclear iranian nu depinde de prerogativele prezidenţiale, ci de ale liderului suprem, ayatolahul Kamenei, nefiind defel probabilă anularea lui de către un eventual nou preşedinte. La urma urmei, principalul contracandidat al lui Ahmadinejad, Mir-Hossein Mousavi, susţinuse ideea unei politici a destinderii între Iran şi occident, dar nu se pronunţase câtuşi de puţin împotriva programului de îmbogăţire a uraniului promovat în mod accelerat de regimul iranian.

Conducerea de la Teheran a continuat în ultima vreme nu doar să-şi extindă operaţiunile de îmbogăţire a uraniului, procedură necesară fabricării de arme nucleare, ci şi să îngrădească accesul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică de la Viena la instalaţiile atomice iraniene.

Ca atare, e probabil ca preşedintele iranian să condiţioneze în continuare un dialog cu vestul cerând prealabila anulare a sancţiunilor internaţionale impuse de Consiliul de Securitate ONU în urma nerespectării de către Teheran a revendicărilor organizaţiei mondiale.

Ceea ce nu înseamnă în mod necesar că Ahmadinejad va respinge formal oferta de negocieri a SUA. În schimb, analiştii prevăd că va încerca în continuare să tragă de timp, aşa cum a făcut-o în ultimul deceniu, în tratativele purtate în şase, cu participarea Germaniei şi a celor cinci state cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Ultimul raport al AIEA reliefa la începutul lunii iunie că Iranul şi-a sporit, din martie, cu 25 la sută capacitatea de îmbogăţire a uraniului. E posibil ca Teheranul să intre foarte curând în posesia unei cantităţi suficiente de material fisionabil în vederea fabricării unei prime ogive nucleare. Ceea ce, în mod cert, va intensifica temerile israeliene şi va amplifica eforturile statului evreu de a elimina riscul strategic iranian, complicând încercarea SUA de a dezamorsa pe cale diplomatică litigiul apărut pe marginea ambiţiilor nucleare iraniene.

Nu în ultimul rând, menţinerea la cârmă a lui Ahmadinejad va potenţa şi alarma din statele arabe sunite, care se tem de extinderea hegemoniei regionale a şiiţilor iranieni.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Ioachim Alexandru