Cea mai bună soluţie

Multă lume se întreabă astăzi ce e de făcut: majoritatea USL e prea mare şi ar putea da curs unor pulsiuni nefericite. În primul rând să arătăm că discursul acesta recurge la o culpabilizare anticipată. Într-o asemenea ambianţă, orice eroare a guvernului USL va părea o confirmare a unei predicţii ”lucide”. Asistăm de fapt la o reacţie profund nefericită: o seamă întreagă de persoane face cu voluptate predicţii negative (sunt oricum cele mai comode) şi speră apoi ca ele să se împlinească.

Totuşi nimeni nu ignoră riscurile. Şi dacă este să vorbim cu toată gravitatea de soluţii atunci să explorăm posibilităţile. Elena Udrea care, graţie energiei personale, a reuşit să câştige un nou mandat a spus, nu tocmai serios, dar a spus, totuşi, că soluţia ar fi dizolvarea Parlamentului. Într-adevăr, dacă parlamentul actual este atât de disproporţionat, o soluţie ar fi repetarea alegerilor. După două desemnări pur formale ale unui prim ministru (la fel ca în 2009), preşedintele ar putea dizolva Parlamentul. Atâta doar că la un nou scrutin există o mare probabilitate ca USL să obţină şi mai multe mandate. Cine se gândeşte la o asemenea soluţie ignoră că votul masiv acordat USL se explică printre altele şi prin aversiunea faţă de preşedintele Traian Băsescu, care s-ar amplifica şi mai tare. Am putea asista la ”al treilea tur de scrutin” al referendumului de demitere şi ar fi naiv să se creadă că anumite declaraţii bine ţintite ale unor înalţi oficiali occidentali (cum a fost aceea a secretarului de stat Hilary Clinton de la Dublin) ar avea vreun ecou pozitiv. Cei care critică votul de la 9 decembrie ignoră faptul că există în România o elită bine informată, care s-a despărţit de preşedinte în deplină cunoştinţă de cauză. Aşadar după o nouă criză politică, inginerii ”bine intenţionaţi” ai unor asemenea proiecte ar constata că s-au întors de unde au plecat.

Mult mai simplu ar fi însă dacă preşedintele ar demisiona. Dispariţia lui de pe scena politică ar permite dintr-o dată o nouă evoluţie mai liberă a tuturor grupărilor şi poate mai ales a PDL, care rămâne un partid captiv şi incapabil de exprimare proprie. ”Complexul Băsescu” i-a paralizat şi pe cei mai inteligenţi dintre PDL-işti, transformându-i în simpli executanţi. Dar demisia preşedintelui ar avea şi un alt efect, care ar merge chiar în sensul îngrijorărilor la care asistăm astăzi. USL este o alianţă creată împotriva preşedintelui cu scopul explicit de a limita puterea excesivă pe care o acumulase acesta. Or, dacă preşedintele ar demisiona, USL şi-ar pierde raţiunea de existenţă, cel puţin pe termen mediu. Pe termen scurt ea ar rămâne, desigur, legată de noile responsabilităţi guvernamentale, dar în intimitatea ei ar apărea tot mai multe dezbateri şi tot mai multe diferenţe, care ar împiedica apariţia unei forţe masive, omogene şi potenţial tiranice. Cel puţin după prezumtivele alegeri prezidenţiale anticipate, liberalii şi social democraţii nu ar mai avea absolut niciun motiv serios să rămână într-o uniune de baricadă.

Se poate vedea, în orice caz, că o soluţie extremă are drept corelativ o altă soluţie extremă. Moderaţia ar pretinde, în schimb, o coabitare liniştită şi abandonarea oricăror proiecte aventuriste şi nesănătoase. Un preşedinte moderat, unul care ar regăsi sensul dialogului, ar putea fi în circumstanţele actuale un bine venit factor ponderator şi o garanţie reală că majoritatea guvernamentală zdrobitoare nu ar comite excese.