Cea mai scurtă rută de contrabandă din Europa a ţinut oraşul Sarajevo în viaţă

Oameni încălţati în cizme mocirlite înaintează prin apă pînă la glezne... Pe spate: saci, genţi şi canistre încărcate cu zahăr, carne, legume sau medicamente, dar şi cu arme. În tunelul lung de 800m putea fi zărită din când în când câte o lumină slabă, de la o lampă cu petrol. În picioare nu se putea merge, iar aerul lipsea. Când îşi aminteşte de acele vremuri Bajro Kolar oftează:

“Toată lumea se concentra să apere oraşul Sarajevo şi să-i ajute pe localnici. Ne-am spus că trebuie să acţionăm, altfel era imposibil să supravieţuieşti acolo!Înainte de a fi tunelul, oamenii treceau peste aerodrom. Deseori nu doreau decât să aducă în oraş câteva pachete cu zahăr şi conserve. Dar acolo erau văzuţi din toate părţile, iar unii au fost împuşcaţi. Familii întregi au fost ucise. Aşa ne-a venit ideea să facem un tunel pe care l-am săpat mai întâi cu mâinile, apoi am folosit roabe şi lopeţi. Construcţia lui a durat patru luni şi patru zile. Timp de doi ani şi jumătate am făcut trafic cu tot ce se putea. Dacă n-am fi reuşit să săpăm tunelul, oraşul Sarajevo n-ar fi supravieţuit. Oamenii sufereau de foame, de aceea mă lupt ca amintirea tunelului să fie păstrată”

Oamenii se înghesuiau în faţa uşilor înguste. Cine merge primul? Cine are cel mai greu bagaj? Contrabanda însemna ajutor pentru supravieţuire căci Sarajevo era asediat şi rupt de restul lumii. Ce se găsea de cumpărat în oraş era exagerat de scump: o livră de zahar costa 100 de mărci germane. Afară, pe acelaşi produs, nu dădeai mai mult de o jumătate de marcă. Intrarea în tunel era bine protejată şi se găsea în beciul casei lui Bajro Kolar, în suburbia Butmir. Ieşirea se afla într-un bloc de locuinţe din cartierul Dobrinja, în Sarajevo.

Chiar şi deputaţii se duceau la şedinţe prin tunel

Dar, trafic s-a făcut nu numai cu arme şi produse de larg consum. Chiar şi oamenii politici au fost conduşi prin tunel; deputaţii care vroiau să ajungă la şedinţele parlamentare. Pentru preşedintele bosniac, Alija Izetbegovic, exista şi un fotoliu cu rotile cu ajutorul căruia se deplasa prin tunel spre locul său de muncă. Pînă şi curentul electric era obiect de contrabandă. Mai târziu, în tunel a fost montată şi o conductă de benzină. Patru mii de oameni îl străbăteau zilnic. În 1995, războiul şi asediul oraşului Sarajevo au luat sfârşit. Bajro Kolar ar fi putut închide intrarea în tunel, iar în beci şi-ar fi putut depozita în continuare vinul şi cartofii, însă n-a vrut şi nici n-a putut:

“Când s-a încheiat războiul nu se găsea de lucru, nu mai existau fabrici, nimic! Cu timpul mi-a venit ideea să fac ceva cu casa mea. Întâi m-au ajutat soldaţii din trupele NATO pentru că ieşirea din tunel trebuia degajată din nou. Am vrut să păstrez vie amintirea tunelului. În fond, şi eu am săpat la el şi l-am străbătut de nenumărate ori. A fost o parte din casa mea, iar acum n-ar trebui să redevină o locuinţă normală. De aceea l-am transformat în muzeu”

Contra sumei de 50 de cenţi, turiştii pot face fotografii şi chiar pot parcurge câţiva metri pe cea mai scurtă rută de contrabandă din Europa, care în anii 90 a ţinut oraşul Sarajevo în viaţă.