Ceea ce nu s-ar fi întâmplat în România

Lidera dreptei germane, Angela Merkel, care a câştigat alegerile parlamentare fără să obţină majoritatea absolută, a anunţat un compromis menit să faciliteze o coaliţie cu SPD: “Am hotărât asupra unor lucruri pe care din punctul de vedere al programului meu nu le consider juste, printre care un salariu minim generalizat.” De-a lungul campaniei electorale, Angela Merkel s-a opus categoric instituirii unui salariu minim la nivel federal după cum s-a opus de fiecare dată adoptării unei reglementări europene privind salariul minim uniform pronunţându-se pentru salariul minim negociat pe ramură de activitate.

De data aceasta şefa CDU nu a avut de ales, căci social-democraţii nu ar fi acceptat cu niciun chip o coaliţie fără condiţia salariului minim.

În urma alegerilor, alianţa de dreapta, CDU\CSU, a obţinut 311 mandate, ceea ce înseamnă că i-au lipsit exact 5 mandate ca să obţină majoritatea absolută în Bundestag. E adevărat că ar fi fost la limită, dar cu încă 5 mandate, ar fi putut forma guvernul fără să recurgă la negocieri complicate cu stânga politică şi mai ales fără să fie nevoită să accepte concesii dureroase.

Dar să ne întoarcem la politica românească. Oricare formaţiune aflată în situaţia CDU/CSU ar fi căutat să rezolve problema aceasta într-un mod cu totul diferit. După alegerile prezidenţiale din 2009, PDL, care tocmai fusese înlăturat de la guvernare prin moţiune de cenzură, era departe de a avea o majoritate, dar în mod miraculos s-a constituit o grupare “patriotică” şi “responsabilă”, alcătuită din demisionari PSD şi PNL care au oferit preşedintelui majoritatea de care avea nevoie. Este cel mai tulburător exemplu de migraţie politică care nu avea precedente şi nici nu s-a repetat cu această amploare.

Dar ori de câte ori guvernul a avut dificultăţi în Parlament a recurs la acest tip de racolări după ce în prealabil îşi asigura susţinerea “minorităţilor”. Să racolezi 5 sau 10 parlamentari e ceva cu totul facil pentru un guvern care are ceva de oferit. După ultimele alegeri mai mulţi deputaţi din opoziţie au trecut la PSD ceea ce pare nefiresc ţinând seama de dimensiunea majorităţii, dar, aşa cum s-a speculat, social democraţii au dorit poate să nu depindă prea mult de liberali.

Privită din această perspectivă atât de permisivă şi laxă, politica germană pare de o rigiditate greu de asumat. Cum să renunţi la privilegiul de a deţine puterea în exclusivitate doar pentru că îţi lipsesc 5 mandate? Cum să faci concesii atât de grele faţă de propriul program politic când ai fost atât de aproape de majoritatea absolută? Cum să accepţi ca victoria strălucitoare din ziua alegerilor să devină un semieşec?

Dacă e să vorbim serios de occidentalizarea României ar trebui să ne referim exact la acest tip de situaţii. A susţine politica americană faţă de Rusia nu este occidentalism decât prin accident, câtă vreme practici în ţară metode orientale mai potrivite la Moscova. Occidentalizarea României nu înseamnă adoptarea unui discurs oportunist prooccidental, ci asumarea unei discipline şi a unor constrângeri formale care fac trăsătura democraţiilor vestice. Statul de drept nu înseamnă un aparat prin care îţi pot pune la respect adversarii, ci asumarea personală a unor reguli constituţionale de natură să-ţi limiteze propriile puteri.

E adevărat că vorbim aici de slăbiciuni ale întregii vieţi politice şi nu de defectele unui singur politician. Dacă un lider cu vocaţie autoritară reuşeşte să-şi impună puterea este pentru că găseşte terenul potrivit, care este la fel de slab astăzi ca şi în trecut. Uşurinţa, de exemplu, cu care deputaţii PPDD şi-au părăsit partidul (mai mulţi decât avea nevoie Angela Merkel ca să formeze singură guvernul) este deprimantă, cu atât mai mult cu cât nu era pentru nimeni nicio urgenţă, iar ţara nu trecea printr-o situaţie de criză. În aceste împrejurări o coaliţie ca aceea pe cale să se creeze în Germania este de neconceput.