Cei care-l invocă pe Iorga l-au înţeles greşit

După restaurarea recentă a grupului statuar pe cheltuiala comună a Bucureştiului şi Budapestei, inscripţia a fost omisă, provocând nemulţumirea acelora care au interpretat gestul ca pe o trădare a istoriei româneşti. Dar intenţiile lui Iorga sunt pe mai departe greşit înţelese.

Aşa cum se ştie, după Unirea de la 1918, românii ardeleni au intenţionat fie să dărâme, fie să mute monumentul resimţit ca un simbol prea puternic al dominaţiei maghiare. Nicolae Iorga a avut însă ideea de a amplasa o placă de bronz în care făcea aluzie la originea după tată a regelui maghiar: "Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam, când încerca să învingă Moldova nebiruită".

În acest fel lucrurile păreau mai uşor de acceptat şi statuia a rămas la locul ei. Inscripţia a fost scoasă în 1940, după cedarea Ardealului de Nord, fiind reinstalată abia târziu, după 1990, de primarul Gheorghe Funar. Lucrurile acestea se cunosc, dar în general, acţiunea politică şi culturală a lui Nicolae Iorga nu s-a bucurat de cea mai fidelă interpretare.

Nicolae Iorga s-a opus în multe rânduri exceselor naţionale ale ardelenilor la care ţinea foarte mult, dar pe care îi considera impulsivi şi lipsiţi de tact. De exemplu, imediat după război, aşa cum relatează Onisifor Ghibu în “Amintirile” sale, ardelenii au dorit să preia imediat universitatea maghiară de la Cluj şi să o transforme integral în universitate românească.

Spre surpinderea lor, “apostolul românismului”, cum a fost numit, s-a opus. Într-un articol din “Neamul românesc” din martie 1919, Nicolae Iorga combătea proiectul propus în numele Consiliului Dirigent din Transilvania, susţinând categoric că la Cluj trebuie să rămână pe mai departe universitatea maghiară şi că, în primă instanţă, românii ar putea face cel mult o politehnică. Ulterior, Nicolae Iorga avea să-i spună personal lui O. Ghibu că nu va fi niciodată de acord.

Divergenţele dintre Onisifor Ghibu şi Nicolae Iorga aveau să ducă la un moment dat la o ruptură totală. O. Ghibu, care devenise o figură de prim plan după publicarea unei lucrări despre situaţia confesiunilor din Transilvania, a propus restrângerea drepturilor bisericii catolice ungureşti.

Proiectul luase amploare, dar Nicolae Iorga, odată ajuns prim ministru, a tergiversat proiectul, căutând, în fapt, să-l împiedice. Faptul că primul ministru Nicolae Iorga dorea să păstreze cele mai bune relaţii cu Vaticanul a părut naţionaliştilor ardeleni un fapt greu de înţeles.

Dar la fel ca în cazul universităţii maghiare, N. Iorga, un om de cultură europeană, nu dorea ca emanciparea naţională a românilor să treacă prin distrugerea unor vechi şi importante tradiţii. În viziunea sa, ridicarea socială şi culturală a românilor ar fi trebuit nu să înlăture, ci să încorporeze aceste tradiţii.

Statuia lui Matei Corvin de la Cluj făcea la rândul ei parte din patrimoniul istoriei şi culturii europene, iar inscripţia cu aluzie la originea românescă a suveranului maghiar nu era, de fapt, la vremea aceea, decât o formă temporară de protecţie. Dar mai este nevoie, astăzi, de o asemenea protecţie? Aceasta este întrebarea.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu