Cenzura şi Biserica

Nu mai puţin sinistră decât trecutul totalitar e istoria exceselor sexuale şi a violurilor pedofile săvârşite de către clerici, adesea prin intermediul şi în timpul exercitării funcţiilor lor educative ori sacerdotale. Iar cenzura continuă să-i ispitească şi în vest pe mulţi. Libertatea, democraţia şi cutumele ştiinţifice pătrund greu în anumite zone.

Scandalul zguduie lumea catolică germană. Biserica se vede acuzată de cenzură după ce şi-a revocat contractul cu un institut criminologic însărcinat să investigheze cazurile de abuzuri sexuale comise de clerici asupra unor copii încredinţaţi bisericilor, mânăstirilor sau unor şcoli şi cămine confesionale.

La rândul său, şeful institutului acuză Biserica de ingerinţă şi încercare de control al cercetărilor.

În cauză e Institutul criminologic central din Saxonia Inferioară, condus de Christian Pfeiffer (în fotografie). În 2010, după ce scandalul abuzurilor sexuale comise de preoţi, călugări şi ierarhi cu funcţie şi statut de dascăli se apropia de apogeul ei mediatic, Biserica Romano-Catolică a trecut la contra-ofensivă, însărcinând Institutul să facă lumină. Institutul urma să cerceteze cele petrecute şi a beneficiat, într-o primă fază, de tot sprijinul şi concursul Bisericii.

Or, mai nou, contractul a fost reziliat, episcopul care se ocupa de chestiune afirmând că şi-ar fi pierdut încrederea în şeful Institutului. Care, la rândul său, a subliniat într-un interviu acordat postului de radio Deutschlandfunk,că i s-a cerut să supună aprobării Bisericii materialele pe care urma să le publice.

Două circumscripţii ecleziastice, între care dioceza München şi Freising, îi solicitaseră să le prezinte spre verificare şi aprobare textele pe care avea de gând să le tipărească şi explicaseră că îşi rezervă şi dreptul să le interzică publicarea.

Ceea ce e, evident, cenzură. Una „incompatibilă cu libertatea ştiinţifică”, după cum a subliniat Pfeiffer. Şeful Institutului saxon a mai afirmat că avansase în contrapartidă propunerea ca Biserica să-şi publice propriul punct de vedere, dar această concesie n-ar fi fost suficientă.

Din contră, Biserica ar mai fi revendicat un drept de veto în chestiunea angajării colaboratorilor Institutului. Care, în revanşă, s-a adresat Conferinţei Episcopilor germani, cerându-le să ia măsuri de ducere la bun sfârşit a proiectului de cercetare asumat în baza contractului iniţial.

La rândul ei, Biserica, reluată de Süddeutsche Zeitung, din München, afirmă că revendicările ei s-ar fi conformat prevederilor stipulate de acest contract, aserţiune categoric dezminţită de Pfeiffer.

Şi mai grav este că şeful Institutului bănuieşte că în varii dioceze s-a procedat la distrugerea unor dosare care ar fi putut lămuri cazurile de abuz pedofil. „Există o dispoziţie internă care ordonă distrugerea celor legate de astfel de abuzuri sexuale la zece ani de la condamnarea unui preot”, a reliefat cercetătorul saxon. Or, contractul stipula studierea tuturor cazurilor petrecute după 1945.

Această muncă ar urma să continue totuşi fără implicarea Bisericii. Rămâne de văzut dacă Institutul va putea obţine finanţarea necesară.

În ce-o priveşte, Biserica pare să-şi fi dat din nou cu stângul în dreptul. Investigarea trecutului propriu nu e doar un lucru normal, ci util, ba chiar obligatoriu. Şi ca atare, se conformează unui obicei adoptat de toate marile oficii, servicii, instituţii, concerne sau firme din lumea civilizată care au trecut prin perioade tulburi şi au comis fărădelegi în mod sistematic.

Investigaţiile ar fi urmat să-i amelioreze Bisericii imaginea puternic afectată de scandalul abuzurilor. Dacă tentativa de cenzură a avut loc, aşa cum pare, s-a produs contrariul. Imaginea ei s-a deteriorat şi mai mult.