Cerșetorii, patronii sufletelor noastre

Oficialii români au promis mereu că vor face ceva pentru a stăvili cerșetoria organizată care a luat cu asalt orașele occidentale. Dar, deși au promis, nu au făcut nimic din cel puțin două motive. În primul rând pentru că nu știu, probabil, ce ar trebui să facă. Și atunci au făcut tot soiul de promisiuni frivole, ca să-și manifeste măcar bunăvoința. În al doilea rând nu au hotărârea necesară. Ca să combată nu atât cerșetoria în sine cât activitatea organizată în mod profesionist, ar trebui să ia măsuri fiscale foarte dure și totodată să incrimineze actul cerșetoriei.

Guvernul nu a venit cu asemenea propuneri. În schimb un deputat PDL, Ștefan Pirpiliu, a depus pe cont propriu un proiect de lege cu doar 6 articole, care pedepsește cerșetoria cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani și actul de oferi bani cerșetorilor cu amenzi cuprinse între 300 și 600 de lei. Proiectul, care nu face nici o distincție între cerșetori și tipurile cerșitului, pare simplist, deși abia simplitatea lui îl face aplicabil.

Deputatul Nicolae Păun, președintele Partidului Romilor-ProEuropa, a propus, în schimb, o lege mai elaborată, care face distincție între cerșetoria individuală și cea organizată sau aceea care, deși nu aparține unor rețele, exploatează copii sau persoane cu handicap. Pedepsele sunt diferențiate putând ajunge și la 5 ani de închisoare. Expunând motivele inițiativei sale, deputatul Nicolae Păun a spus că “cerşetoria a luat amploare, devenind un fenomen jenant şi de masă, atât în România, cât şi în UE”. ”În opinia mea, a continuat Nicolae Păun, este o sursă de venit destul de consistentă, neimpozată şi care cel puţin nu face cinste inclusiv etniei pe care eu o reprezint în Parlament”.

Nicolae Păun se înscrie în tradiția iluministă a elitei țiganilor, care, începând cu epoca interbelică a încercat să se organizeze ea însăși pentru a ieși din marginalitate. Un bun istoric al problemei, Lucian Nastasă arată că încă din 1933 calinic I. Popp Șerboianu a pus bazele ”Asociației Generale a Țiganilor din România” propunând un plan vast de acțiune menit să rezolve marile probleme sociale ale țiganilor săraci ca și ”problemele de imagine ale etniei (de natură infracțională, moralitate etc)”. Un an mai târziu un rival al lui I. Popp Șerboianu, A. Lăzărescu-Lăzurică înființează ”Uniunea Generală a Romilor din România, impunând pentru prima dată utilizarea cuvântului ”rom” cu scopul de a scutura imaginea comunității sale de povara umilinței și a disprețului istoric. Potrivit intențiilor emancipatoare din acea epocă cuvântul ”rom” (care însemna prin extensie și ”om iubitor de libertate” ) nu se mai potrivea câtuși de puțin cu cerșitul.

Totuși problema cerșetoriei nu este nici pe de parte specifică romilor și de aceea ea trebuie să fie privită în toată generalitatea ei. Săracii care atingeau pragul de jos al precarității au cerșit peste tot și probabil dintotdeauna. Abia epoca creștină manifestă o preocupare specială și caută să răspundă acestor nevoi într-un mod organizat. Henri-Irenee Marrou arată că Prin secolul al IV-lea d. Ch ”milostenia, recunoscută drept una din datoriile esențiale ale creștinului, capătă dimensiunile unui serviciu public, având în vedere averea enormă a aristocrației din rândurile căreia se recrutează acum o parte a elitei creștine”. Epoca trăia o răsturnare atât de dramatică a valorilor sociale încât Sfântul Paulinus din Nola putea spune că ”cerșetorii sunt patronii sufletelor noastre” . (H. I. Marrou, ”Biserica în antichitatea târzie”).

Astăzi misiunea Bisericii a fost preluată în bună măsură de instituțiile statului social care, deși utilizează un limbaj complet, diferit împărtășesc ceva din vechiul ideal spiritual. Săracii au rămas (teoretic) o preocupare importantă a societăților civilizate, dar cerșetoria la care asistăm nu mai este o expresie elementară a precarității, ci o formă aparte de organizare socială. O formă de luptă socială, agresivă și insidioasă.

Dacă instituțiile carității sociale de la apariția lor și până astăzi și-au schimbat natura, cerșetoria recentă pare să fie și ea ceva diferit: devenită tot mai agresivă și mai elaborată în strategii, ea funcționează mai mult pe de sema fricii decât a milei, iar mila tinde însăși să se transforme în simplă superstiție.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Alina Kühnel