Ceremoniile realităţii: despre cum nu dialogăm

În această situaţie, chiar dacă acel "cineva" greşeşte, altfel spus chiar dacă afirmă un neadevăr, nefăcînd-o cu bună ştiinţă, el inaugurează în fapt dialogul. Explicit, îl invită pe celălalt, îl cheamă pe un altul să stea de vorbă cu el.

Dimpotrivă, un dialog fals este provocat – acesta cred că e cuvîntul potrivit – atunci cînd cineva spune cu rea credinţă ceva. Iar în această situaţie – sau poate mai ales în această situaţie – se va găsi de fiecare dată un altcineva care să răspundă, să despice firul în patru, să facă vocalize pe sens, pe formă şi desigur pe persoană asupra acelui "ceva" aruncat tocmai ca să învolbure apele.

Sînt oameni – am credinţa aceasta – a căror viaţă poate să fie filmată cu camera ascunsă de la naştere pînă cînd Dumnezeu îi iartă de tot, fără să le fie ruşine de viaţa lor. Prin ce am spus nu înţeleg că oamenii aceştia, cîţi şi pe unde vor fi fiind, trăiesc fără greşeală şi fără păcat. Spun doar că aceşti indivizi, exemplari în sensul celor spuse, nu au să dea socoteală de un singur păcat capital, şi anume de păcatul singurătăţii. Altfel spus, de păcatul de a monologa – nu în puţine cazuri magistral –, cu pretenţia că inaugurează şi reclamă dialogul.

Am rostit odată cîteva gînduri despre ceea ce am numit – sînt mulţi ani de atunci – "dialoguri între pămînteni". Le reiau acum: în satul în care m-am născut şi în care mi-am petrecut prima copilărie am revenit de fiecare dată cu o bucurie sălbatică – în anii liceului iar apoi în timpul armatei şi facultăţii, de cîte ori aveam ocazia să "dau o fugă pînă acasă". Ajungeam în sat seara şi era ca un făcut să-l văd pe vecinul Gheorghe Rîpeanu tăind lemne în curte. Îi spuneam desigur "Bună seara!" şi îl întrebam apoi cu mare interes, deşi vedeam foarte bine cu ce se ocupă: "Ce faci nenea Gheorghe, tai lemne?". Iar el îmi răspundea corect, de fiecare dată la fel: "Ce să fac măi Gheorghiţă, uite că tai şi eu cîteva lemne!"

Retorica aceasta prin care oamenii de la ţară dau seama de prezenţa celuilalt am învăţat-o în copilărie, de la tata. O folosesc şi acum, în lumea indiferentă a oraşului Bucureşti ori aiurea. Uneori dă roade, alteori e în van. Mi-a rămas însă, din copilărie, ca un chip exemplar de dialog între oameni.

Conducerea unei librării bucureştene a iniţiat de curînd o campanie de motivare a liceenilor către lectură. Explicit, le vinde orice carte cu o reducere de 20 la sută din preţul ei, dacă elevul vine la librărie cu un cuvînt scris de la un profesor prin care acesta recomandă elevului cartea respectivă. Iată, în intenţie, un frumos exemplu de dialog între editură, elevi şi profesorii lor.

Însă nu mă pot opri să presupun că buna intenţie a librarilor va denatura în obiceiul nostru străvechi de a încerca să facem bani din marginaliile, din „portiţele” pe care le oferă orice lege, hotărîre, decizie – în cazul de faţă din „portiţa” acestei oferte generoase a librarilor despre care vorbesc. Aceasta, pentru că liceanul român – motivat desigur de austeritatea materială şi de autismul moral ale celor două decenii de viaţă pe care le-a trăit – a învăţat să vîndă şi să cumpere şi iarăşi să vîndă, de la iPod-uri şi muzică piratată pînă la afecte, sentimente şi slăbiciuni parentale. Explicit, să facă speculă, ca şi oamenii mari, cu obiecte, fapte şi sentimente.

Fetei mele celei mari îi place cel mai mult următorul vers al unui poet contemporan: „Cât trebuie să te doară ca să spui că te doare” – spune poetul. Aici cred eu că stă, în esenţă, începutul vorbirii, începutul dialogului. Altfel spus, invitaţia de „a sta de vorbă cu celălalt”.

În finalul „Fraţilor Karamazov” Dostoievski îi pune pe copiii săi din carte să-l întrebe pe Alioşa dacă după moarte va mai fi ceva – dacă nu cumva ne pierdem de tot, implacabil unii de alţii şi nu ne vom mai întîlni niciodată.

Iar Alioşa Karamazov le răspunde copiilor: „O, desigur că ne vom revedea şi după aceea. Ne vom reîntîlni cu toţii şi ne vom povesti tot ce ni s-a-ntîmplat”.