Ceuta şi Melilla arată cât de disperată e situaţia pe continentul african

Împotriva disperării, gardurile se dovedesc a fi ineficiente. Iar oamenii care asaltează cu sutele graniţele Ceutei şi Melillei sunt cu siguranţă disperaţi. Altfel, ei nici nu şi-ar asuma riscul de a călători ani în şir, pe jos, de-a lungul întregii Africi, pentru ca adesea să fie descoperiţi de poliţia marocană înainte de a-şi atinge ţelul, şi trimişi înapoi în ţara de origine. Gloanţele de cauciuc şi sârma ghimpată nu-i sperie de loc. Cine joacă cu atâta hotărâre totul pe o carte nu se lasă impresionat nici de o posibilă ripostă a militarilor şi nici de garduri, aricât ar fi ele de înalte.

Guvernul spaniol s-a văzut nevoit să treacă la măsuri disuasive măcar pentru a nu-şi reproşa că stă cu mâinile în sân. Acestea însă nu au fost eficiente, ba, dimpotrivă, par să fi sporit hotărârea refugiaţilor. De aceea, acuzaţiile de incapacitate aduse executivului socialist Zapatero, formulate de opoziţia conservatoare, sunt, paradoxal, şi corecte şi nedrepte. Sunt corecte pentru că este adevărat, guvernul de la Madrid este incapabil să rezolve problema, dar în acelaşi timp sunt nedrepte fiindcă nu este el responsabil, prin deciziile sale, de situaţia creată. Pentru a împiedica sutele de refugiaţi să ia cu asalt gardurile frontierelor, guvernul spaniol nu poate permite chiar orice grănicerilor săi. Şi aşa, mult prea mulţi oameni şi-au pierdut viaţa. Astfel, Spania şi-a irosit deja toate mijloacele avute la dispoziţie. Pe acest fundal, din ce în ce mai mulţi politicieni spanioli sunt de părere că soluţia salvatoare trebuie să vină din cealaltă parte a graniţei – anume din Maroc.

Numai că la Rabat semnalele sunt contradictorii. Pe de-o parte raziile poliţiei marocane în pădurile din jurul Ceutei şi Melillei stârnesc panică între refugiaţi. Pe de alta, tocmai aceste razii îi determină pe refugiaţi să ia cu asalt frontierele.

Oare se folosesc responsabilii marocani de refugiaţi, pentru a încerca să înglobeze în teritoriul ţării mult şi de demult râvnitele exclave spaniole? Este posibil, şi în orice caz numeroşi spanioli sunt încredinţaţi că răspunsul este afirmativ. Oricum ar fi, Marocul trebuie să manifeste mai multă voinţă de cooperare în acest caz, decât a manifestat până în prezent. Date fiind condiţiile dramatice de la frontierele marocano-spaniole, în relaţiile bilaterale de cooperare politică nu trebuie să-şi facă

apariţia sârma ghimpată.

Dar, nici Spania şi Marocul nu ar putea rezolva singure problema. Pentru aceasta ar fi nevoie de ajutorul UE şi a ţărilor africane de unde provin refugiaţii. Nu este posibil ca pe de-o parte Ceuta şi Melilla să fie luate cu asalt şi suprapopulate, iar pe de alta majoritatea ţărilor de provenienţă ale refugiaţilor să nu vrea să aibă de-a face cu proprii cetăţeni plecaţi în bejenie. Pe cât de necesară este o înţelegere transfrontalieră în acest sens, pe atât de îndepărtată pare ea să fie în clipa de faţă.

Dar, chiar dacă într-un târziu ar fi posibilă ajungerea la o astfel de înţelegere, efectul ei ar fi în cel mai bun caz despresurarea temporară a exclavelor. Refugiaţii nu vor privi numai din această cauză ca pe un lucru inutil încercarea de a pătrunde în Europa. Iar expulzarea lor în ţările de origine nu le-ar diminua curajul insuflat de disperare. Aşa încât problema poate fi rezolvată doar prin asanarea mlaştinii din care se hrăneşte această disperare. Ar trebui combătute cu mai multă hotărâre în toată Africa foametea şi sărăcia, războiul şi tortura – cauzele profunde ale fenomenului la care asistăm.