Cheia contracarării imperialismului de sorginte putinistă

În timp ce agenţia spaţială americană, NASA, a urmat exemplul Alianţei Nord-Atlantice şi şi-a îngheţat cooperarea cu Rusia, guvernul lui Vladimir Putin s-a repezit din nou să acuze vestul că s-ar fi „întors la limbajul Războiului Rece”. Autorităţile ruse au dreptate. În vest, unii demnitari şi-au reluat formulările din epoca Războiului Rece. Dar Rusia nu s-a mulţumit cu vorbe. În Crimeea a trecut la fapte, anexând peninsula în răspăr faţă de dreptul internaţional, dar în conformitate cu obiceiuri intervenţioniste şi expansioniste tipice Războiului Rece.

Or, ascultându-i pe oficialii ruşi poţi avea impresia că Moscova nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Soldaţii ruşi ar urma „să se întoarcă în cazărmile lor deîndată ce-şi vor fi îndeplinit misiunea”, le-a declarat joi ministrul de externe al Rusiei, Serghei Lavrov, în doi peri, ziariştilor acreditaţi la Moscova.

Dar oare ce misiune exactă au aceşti militari, ai căror camarazi au ocupat Crimeea înainte ca Moscova să anexeze peninsula ucraineană de la Marea Neagră? E, totuşi, vorba de zeci de mii de ostaşi ruşi concentraţi la graniţa răsăriteană a Ucrainei. În legătură cu ei Putin o minţise, pare-se, luni pe Angela Merkel, întrucât îi spusese că ar fi retras „un batalion” pe care l-ar fi redislocat în regiunea Samara.

Or, forţele NATO n-au putut constata nici o urmă de repliere rusească. Dimpotrivă, comandantul suprem al forţelor NATO, generalul Philip Breedlove s-a arătat miercuri extrem de alarmat în legătură cu tensiunile create de prezenţa acestor trupe la frontiera ucraineană. E vorba, a spus el textual, de o „situaţie incredibil de îngrijorătoare”.

Alerta sa e, fără îndoială, amplu justificată. O îndreptăţeşte, între altele, modul în care a procedat Moscova în Georgia, în 2008, iar mai nou, în Ucraina, unde a anexat manu militari o parte a teritoriului statului vecin, în ciuda garanţiilor, inclusiv ruseşti, privind integritatea teritorială a fostei republici sovietice.

Reacţia occidentală la această anexare s-a dovedit extrem de anemică. Vestul a dat semne că ar putea accepta tacit înghiţirea Crimeei. Îndeosebi Germania, a cărei istorie accentuează propensiunea Berlinului spre compromisul cu Moscova, a indicat în repetate rânduri că face tot ce-i stă în puteri spre a obţine reducerea pe cale diplomatică a tensiunilor.

În ce-i priveşte, oficialii ruşi se străduiesc vizibil să întărească această poziţie a executivului condus de Angela Merkel. Ar fi „momentul dezescaladării”, a declarat ritos Serghei Lavrov, la Moscova, dar, în mod semnificativ, fără să livreze nimic concret, în măsură să promoveze o proximă aplanare a încordărilor.

La rândul lor, mulţi comentatori germani se tem, în aceste zile, că, deşi s-a izbutit pe moment frânarea transpunerii revendicărilor esteuropene de dislocare de trupe terestre la graniţa răsăriteană a NATO, o dislocare de natură să irite Kremlinul, s-ar putea ca logica militară să fie repusă în drepturi. Ba chiar, Doamne fereşte, ca această „logică să domine (pe viitor) un conflict ce nu poate fi soluţionat militar”, după cum s-a exprimat Stuttgarter Zeitung.

Spre bucuria Moscovei, unii experţi occidentali insistă abundent, dar insuficient argumentat, asupra diplomaţiei ca prezumtiv mijloc unic de „evitare a escaladării” şi de „rezolvare a litigiului”, iscat de invazia armatei ruseşti în Ucraina, „uitând” de instrumentul presiunilor ori disuasiunii.

Această stranie amnezie izvorâtă, parţial, din ceea ce germanii numesc „Wunschdenken”, în speţă confuzia dintre dorinţe şi realităţi, are efecte dintre cele mai pernicioase. Ea prelungeşte iresponsabil îndelungata şi dificila fază de autoamăgire occidentală în legătură intenţiile veritabile ale regimului Putin, încurajând totodată Kremlinul să-şi continue politica expansionistă.

Or, se poate şi altfel. Fiindcă, după cum sugerează între alţii şi cotidianul danez Jyllandsposten, Putin e victima propriului său calcul greşit cu privire la avantajele şi dezavantajele anexării Crimeei, de vreme ce a pus pe picioare „o mare serbare şovină care s-ar putea încheia cu o mahmureală serioasă”.

În replică, occidentul poate opta, inteligent şi nuanţat, pentru un set întreg de riposte flexibile. Un set pe cât de adecvat, pe atât de eficient, în faţa unei Rusii grav retardate tehnologic.

Pornind de la sancţiuni politice, aceste demersuri ar putea include izolarea economică a Moscovei.

Dar e posibil să fie nevoie de mult mai puţin. De pildă doar de îngheţarea cooperării militare, de o reducere notabilă a cooperării economice, de boicoturi sportive şi culturale”, după cum crede cotidianul danez. Potrivit căruia, „în funcţie de propriile sale posibilităţi juridice şi practice, vestul ar fi astfel în măsură „să-şi reducă la minimum colaborarea cu Rusia, provocând puterii imperiale moscovite pagube maxime oriunde o doare mai rău şi oriunde democraţiile sunt mai puţin vulnerabile”.

Memorabile sunt şi consecinţele posibile ale erorii grave comise de Putin „cu plimbarea sa în Crimeea”, anticipate de comentatorul danez. „Domnitorul (de la Kremlin) care se culcă seara cu Mussolini şi se trezeşte dimineaţa cu Hitler ar mai putea sfârşi ca precursorii săi, arzând în curte ori atârnând în ştreang, cu picioarele în sus şi capul în jos. Unii sunt de părere că s-ar putea întâmpla chiar înainte de Crăciun”, scrie el, textual.

Că nu l-a adăugat şi pe Nicolae Ceauşescu acestei liste scurte se datorează poate faptului că, spre deosebire de Ion Antonescu şi de aliaţii lui din axă, conducătorul naţional-comunist n-a manifestat vreun apetit teritorial.