„Chestiunea Udrea”

N-a trecut multă vreme de când, în urma congresului PMP, am auzit, în presa românească, invocându-se, odată în plus, „chestiunea Udrea”. La şefa noului partid băsist se referea atunci vocea uneia dintre cele mai pertinente ziariste de care are parte puţina presă de reală calitate şi consistenţă, care apare la Bucureşti.

Era o voce inflamată, între altele, din pricina marginalizării unora din intelectualii din PMP. Nici ea, nici glasurile altor critici de anvergură, altfel cât se poate de lucizi, care strâmbă de ani de zile din nas auzind numele Udrea, n-au demonstrat, în tot acest răstimp, vreo propensiune cât de slabă spre compasiune faţă de fostul ministru al turismului din anii de aur ai guvernării Boc. Or, şi atunci şi ulterior puţine personalităţi politice româneşti s-au văzut atât de virulent şi de sistematic demonizate pe sticlele televiziunilor de partid şi de stat ale oligarhiei ca Elena Udrea.

Cu timpul aveau să se adauge acestui cor excedat de blonda femeie politică şi jurnalistele netarate de reflexe propagandistice. Şi unii din confraţii lor. Am citit astfel, în repetate rânduri, în bloguri şi ziare de centru dreapta, articole aparent substanţiale, propunându-şi s-o demonteze pe Udrea prin varii trimiteri. De pildă la fostul ei soţ şi afacerile lui, despre care s-a spus, destul de credibil, că n-ar fi fost tocmai albe ca neaua. Sau, de pildă, la prezumtivele ei relaţii „neprincipiale”, întreţinute cu preşedintele, spre a recurge la o sintagmă dragă limbii de lemn a dosariadei comuniste.

O spun clar şi fără echivoc. Nu fac parte dintre cei pe care vorbele de clacă şi suspiciunile de care sunt doldora unele articole să mă fi convins. Am prostul obicei de a stărui să se judece doar pe fapte şi argumente. Cele invocate împotriva Elenei Udrea nu mi se par mai persuasive decât afirmaţia potrivit căreia ar fi ”un prost politician”. E vorba aici de o opinie discutabilă. Una justificată de regulă prin recurs la anemicul rezultat de 6%, obţinut de PMP la alegerile europene, la propunerea ei nefericită cu Silviu Prigoană ca primar la Bucureşti, ori la paraşuta din campania electorală, care n-ar fi aranjat-o, livrând în schimb muniţie puterii.

Or, există contraargumente puternice. La culmea ipocriziei pontist-voiculescean-tăriceniste, care l-a determinat pe preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu să ia iniţiativa insolentei solicitări ca preşedintele să-şi dea demisia în urma scandalului Bercea Mondial, singura reacţie consistentă i-a aparţinut, multă vreme, Elenei Udrea. Care, deşi nu are ambiţii nemăsurate şi nu candidează la preşedinţie, a ieşit să le arate oamenilor bileţelul roz, cel prin care omul lui Victor Ponta din funtea Senatului a cerut zadarnic preşedintelui, de la înălţimea funcţiei sale de atunci, de premier, ca Băsescu să-şi exercite influenţa în apărarea de justiţie a unui oligarh.

Nici o vorbă şi nicio o tardivă moţiune de cenzură (vădit lipsită de orice şansă de succes, după cum e cea depusă de PNL şi PDL) nu egalează carisma şi forţa demascatoare a gestului prompt , de politician pur-sânge, al exhibării în massmedia a bileţului roz tăricenist de către Udrea. Care, să nu uităm, în epoca în care mai era membră a PDL, şi-a adjudecat în alegerile din 2012, prin eforturi proprii, net mai multe sufragii în propria ei circumscripţie moldovenească decât mai toţi ceilalţi colegi.

E clar de ce nu o suportă Victor Ponta. E clar de ce o tot atacă vehement televiziunile premierului şi ale lui Dan Voiculescu. M-am întrebat însă ce anume îi determină pe mulţi oameni subţiri, din România, s-o privească totuşi foarte sceptic, pe Elena Udrea. Doar nu fiindcă, faţă de mentorul ei Traian Băsescu, a demonstrat o incasabilă fidelitate?

Loialitatea este, să ne înţelegem bine, o floare rarisimă pe scena politică dâmboviţeană. Tocmai carenţa acestei valori explică unele dintre cele mai teribile derapaje din ultimii ani, începând cu debarcarea lui MRU.

Sigur, Elena Udrea n-a aparţinut întotdeauna protipendadei. N-am avut plăcerea de a o cunoaşte personal, dar nu cred să fi ştiut dintotdeauna, ca prietena mea Roxana I., cea descinsă din vechea boierime, ce veşmânt să îmbrace spre a se asorta cu poşeta şi ocazia, spre a se adecva la drama proprie unui moment anume. O fi purtat ea şi vreo rochie roz când s-ar fi potrivit să se arate îndoliată, o fi eronat cândva prin vorbe şi comportament. Încât ascensiunea ei poate părea elitei intelectuale un afront, o probă dizgraţioasă de parvenitism şi „alpinism” furnizat de o „căţărătoare” talentată, dar nu mai puţin neavenită într-o lume în care ar trebui, platonician, (ca, la vârf) să conteze doar filosofii.

Cu un asemenea elitism n-am, eu personal, ce face. Nu pot decât să fiu uimit de o atare atitudine în Europa secolului XXI. Care ar fi, poate, admisibilă dacă Elena Udrea s-ar vădi sistematic refractară la critică. Dar nu e. Pare că vrea mult să înveţe. Şi atunci? Nu-i acordăm chiar nici un fel de circumstanţe atenuante?

Şi dacă n-o facem, de ce n-o facem? Poate pentru că e loială, acolo unde noi, de regulă, tranzacţionăm? Poate pentru că e femeie, iar locul ei ar trebui să fie la bucătărie? Sau, nu mai puţin grav, pentru că e o femeie care mai are şi proasta inspiraţie de a fi prezentabilă? Sau poate pentru că băsismul nu mai e de multă vreme cool?

Misoginismul, machismul, elitismul, varii prejudecăţi nu privesc, desigur, doar „chestiunea Udrea”. Nu pun la îndoială europenismul şi calitatea elitei culturale româneşti. Una, de toată lauda, capabilă să furnizeze societăţii repere nu doar intelectuale, ci şi morale. Dar care are însă şi serioase motive de autointerogaţie.